Nu-mi pot aminti cand am zambit ultima oara

Acum un an, m-a oprit receptionista de la intrare. Era uimita de faptul ca eu zambesc mereu si mi-a spus ca ii place, ca de cate ori intru in cladire, ii zambesc.
Nu-mi dadusem seama pana atunci, nu o faceam constient.
Cateva zile mai tarziu m-am oprit. Si nu-mi mai amintesc sa fi zambit, eu din mine, din zambetul meu intern. Am ramas fara de zambete-n poseta.

Am incercat sa-i mai zambesc, de fiecare data cand o vedeam. Ba chiar imi facusem un obiectiv din a-i zambi. "Give the person a reputation to live up to". Imi daduse o stacheta. Eram cea care zambea, asa ca am zambit. Dar n-a mai reactionat. Imi raspundea la fel de placid cum le raspundea si celorlalti.

Bineinteles ca am mai zambit.Uneori chiar rad. Dar am constatat ca mi-a murit zambetul intern.Sau poate doar s-a terminat.Ca o baterie, ca un strat de grasime scarboasa pe care o folosesti, o consumi pic cu pic, in timp ce trupul tau, culmea, se straduieste sa devina mai frumos.

Adica mi-am consumat zambetul intern, ca sa pot sa mai am zambete. Inca mai zambesc, dar mi-am ispravit rezerva.

Ma gandesc ca asa e cand "cresti".Deh, te maturizezi, nu mai sunt caii verzi de pe peretii tineretii.Asa e, dar mie-mi placea zambetul meu intern.Doar ca acum, asemeni mie, mai noua, mai veche, mai batrana, inca hilar de tanara si nestiutoare, zambetul mi-e limitat. Trebuie sa mi-l cultivi, sa il meriti, sa mi ti-l chemi.

Mi s-a terminat zambirea si nu mai stiu cand s-a terminat.

Cam ca in serial. Cand ea nu-si mai aminteste ultimul sarut.Ultima zi cand a fost fericita.




Asta e pentru natafleata de mine, care la 16 ani chiulea prin baruri afumate, doar ca sa fie cool si acceptata, desi ar fi preferat sa fie acasa, sa bea o cafea, sa-si faca tema la franceza.
Nu imi e dor de mine.