Incotro?

Tot citind bloguri, din aproape in aproape am dat si peste blogul unei mame din america, single mom, care invata sa isi ia viata de la capat alaturi de un alt barbat. Marturisesc sincer ca,pentru o fatuca de 25 de ani ce sunt, mi se pare extrem de dificil sa gasesti in tine puterea de a crede in altcineva, de a permite unui alt barbat, decat tatal, sa-ti educe copilul si sa-si puna amprenta asupra personalitatii lui. Nu , nu ma intelegeti gresit,provin dintr-o familie monoparentala si mi-am dorit mereu un tata vitreg, iar atunc cand a aparut, acum mai bine de 3 ani, am simtit bucuria unei familii implinite (desi nu mai eram de mult copil).
Si m-am tot uitat, in afara de Ada si Ale, nu stiu alte mamici single (nu voi spune singure, pentru ca nu e cazul ;)) care sa-si impartaseasca luptele si angoasele si bucuriile zilnice cu ceilalti. Evident, toti au dreptul la intimitate, dar nu pot sa nu vad ceva pozitiv in faptul ca aceste femei isi impartasesc experientele cu ...eterul. Pana la urma, e vorba de normalitate, si cred ca aici ne confruntam inca cu niste prejudecati enorme.

A fi divortat/ despartit si a mai avea si un copil reprezinta, inca, in anul 2010,un tabu, e aproape un stigmat. Si spun asta gandindu-ma la parintii mei care, desi ambii divortati, ar fi turbat sa ma casatoresc cu un barbat divortat. Eu, sincer, pun mare valoare pe felul in care oamenii reusesc sa isi asume trecutul si experientele si, desi, in mod absolut evident si justificat, tindem sa fim "prundenti" in fata unei posibile relatii cu un divortat/parinte singur, ma gandesc ca toti gresim, ne umilim, ne compromitem, si atunci tot ce conteaza e cum reusesti sa te ridici din namol, sa te scuturi si sa mergi mai departe.

Am abia 25 de ani, ar spune unii, si probabil ca nu i-as contrazice la "abia", dar simt ca sunt intr-o alta etapa a vietii mele, in care nu sunt intr-o cursa disperata spre maritis, dar sunt extrem de atenta la persoanele cu care vin in contact. Pentru ca simt ca nu mai am energia unei aventuri, a unei "combinatii", pentru ca normalitatea unei relatii inseamna pentru mine, acum, sa gasesti omul langa care sa iti imparti cotidianul. Magia vine tocmai din bucuria/norocul(spuneti-i cum vreti) de a gasi acea persoana cu care cotidianul e usor, frumos, firesc, neapasator de imperfect.

Si evident ca, dupa o serie de relatii esuate, privesc spre mine si incerc sa invat din greselile mele, si sa ma gandesc serios daca tot ceea ce mi-a atras atentia in trecut nu m-a distras, de fapt, de la lucrurile cu adevarat importante. Evident ca, analizandu-mi relatiile si chiar relatiile celor din jur, ma loveste uneori groaza ca poate nu-l voi gasi. Sau voi crede ca l-am gasit, dar peste un timp se va dovedi o alegere gresita.

Stiu, sunt lasa crezand ca pot evita o astfel de greseala. Pana la urma, toticei care se casatoresc o fac crezand cu tarie ca va fi pentru totdeauna... Si daca nu-l gasesc? Ma gandesc ca-mi doresc un copil si, recunosc, vreau pachetul complet tata-mama-bebe, dar pana cand poti sta sa-l astepti pe fat-frumos? Unde se trage acea linie fina intre "speranta ca va aparea cineva" si "regret ca nu am facut un copil"?

Nu, nu va speriati,nu ma bate gandul sa fac un copil singura...nu inca. Dar ma intreb: cand iti dai seama ca e posibil ca viata ta sa nu urmeze stereotipul normal si ca e momentul sa ti-o croiesti tu,din bucatele, asa cum poti?

Cunosc atatea femei trecute de 40 ani, care regreta profund un anumit avort sau pur si simplu lipsa curajului de a fi facut un copil atunci cand puteau, doar pentru ca asteptau sa gaseasca si tatal.

Citesc zilnic, din umbra, pe Bogdana,Andreea, Ale, Alina, Sabina, Miki,Ada, pe Zu si pe MM, si fiecare traieste propria poveste, fiecare cu propria familie, diferita, compuse altfel,toate atat de firesti si naturale. Si as vrea de multe ori sa le intreb ...dar ce a fost inainte? Si cum ati decis incotro?

Si mi-ar placea tare mult sa descopar si o femeie care a avut curajul sa aiba un copil si sa-si creeze propria familie,neintimidata de stereotipuri, parinti, societate, de tot.

Sunt intr-o faza noua si as vea sa trisez cumva...as vrea sa aflu, sa invat, sa stiu...cred ca ce as vrea, de fapt, e sa nu-mi mai fie frica de viata.

Monica