joi, 18 iulie 2013

Copyright pe durere - gânduri de joi, iulie, vara, don't make it about you

E un amalgam de idei, deci să le așternem, cum or veni. Nu e despre voi nici postarea asta, e despre mine și ce gândesc eu, luați-o ca atare. Ca un exercițiu de elasticitate mentală și emoțională, de așa văd eu lucrurile, lumea e un caleidoscop, s-ar putea ca la anul să văd roz, azi e vernil.

După scurta și prea puțin relevanta mea implicare într-o campanie de acum aproape doi ani și, din nefericire, după decesul lui, al copilului, m-am pus să scriu eu o postare despre ce emoționant și dureros e , măi domle. Și mi-am luat castana de la o prietenă și am priceput.

Mi-am amintit de propria mea durere, când am pierdut și eu un copil, 4 centimetri de bebeluș, dar un bebeluș. Și , așa, pierdută în durerea mea cum eram, m-au ajutat îmbrățisările,vorbele bune, dar m-au iritat și lovit peste măsură toate asigurările de un orizont mai bun, că a ajuns într-un  loc mai bun.

Perspectiva asta pe care o capeți, privind din afară, îți permite să știi că va veni, poate, alinarea, ca se va trăi, respira, că suferindul se va recompune, poate, la un moment dat. Însă eu, tu, ăsta care te dori pe tine de moarte și greu, nu dai doi bani pe încurajări de va fi bine. În groapa în care ești când lovește durerea, îți țiuie urechile de liniștea aia, urli mut și te întrebi dacă în secunda următoare vei reuși să tragi o gură de aer sau te vei înneca de tot.

Și-ți aparține. Durerea,ea.Ai copyright pe egoismul propriului doliu, ai voie să-l proclami, să-l urli sau să ți-l păstrezi ție.
Da, e frumos, dai din cap când auzi că mi-e rău, dar , te rog, nu face din durerea mea motivul tău de întristare. Știu că empatizezi, că ai un nod în gât imaginându-ți, dacă poți, cam cum m-am rupt în nouă, însă , dacă te deloghezi azi de pe net, nu o să vii să-mi speli rănile, te vei întoarce la ale tale, încă rânduite, încă vii.

Ce vreau să spun eu este că în probleme de durere și iubire, lăsați trăindul să și-o proclame, să ceară și să arate cum vrea își afișeze doliul pe catafalc.

O scrisoare, un mesaj, un gând pentru îndoliat fac mai mult decât un status și o poză. Și, da, am făcut și eu gafa asta, când, de fapt, n-a fost despre mine, ci despre alții.

Așa că da, mă gândesc eu, când e vorba despre durerea altuia, întinde-i mâna și întreabă-l pe el cum vrea să o traiască, fiecare o gestionează diferit și are dreptul să și-o asume ca fiind doar a lui.
Respect.



miercuri, 17 iulie 2013

Oglinda bună, oglinda rea

Este a patra săptămână de oglindă și încă nu m-am plictisit sau speriat, e bine. Am prins curaj, între timp, să arăt și ce mă nemulțumește la mine, grație doamnei doctor, ca să vezi cum ne ajutăm noi pe noi între noi, uite așa.

Principalul scop al proiectului , cel de a-mi ridica , cumva , stima de sine la cote decente nu a fost, încă, atins, ar fi prea ușor și-s tare multe de scos la iveală, însă observ, deja, ceva îmbunătățiri, 

Prima ar fi că de la a mă forța să mă aranjez în fiecare zi, pentru poză, am ajuns la a mă distra cotrobăind prin șifonier, making myself pretty. Iată că și pedanteria se educă. Multă vreme l-am luat pe băiețism în brațe și am fugit de rochițe și ținute aranjate, crezând că nu mi se potrivesc sau că nu ma potrivesc eu cu eleganța. Până am aflat că există culoare în toate, trebuie doar să ai curaj. Mai o eșarfă, mai o ojă, mai o fustă roz, poți fi funky-șui-haligantă bine mersi.



 Râdeam de dimineață cu Mihai pentru că mi-a zis că se vede că am dormit bine, asta însemnând că am niște cearcăne de-a dreptul curcubeice, toate tonurile de gri-bleu-mov pe moaca mea. Vă explic. Cearcănele sun trăsătură definitorie în familia din partea tatălui meu, ceea ce înseamnă că dacă-s odihnită, zen și floricele, cearcănele sunt la datorie. Dacă nu dorm și mă umflu, arăt de parcă aș fi făcut tratament cu botox.
Adriana îmi amintește, deseori, cum m-a văzut ea la facultate, toată albă și senină, nema cearcăne și m-a întrebat dacă mi-am făcut ceva anume. E posibil s-o fi scos din sărite când i-am răspuns, cât se poate de sincer, că nu mai dormisem de trei zile dar că apucasem să mă pensez, deci poate de-aia. :)))))

Mai am și moaca vizibil asimetrică, motiv de hăhăială când am ajuns cu Albuleasa la uelnesu vieții, de ne mermeliră aia cu herbalaif stuff și mă mai și dădură exemplu de reușită cosmetică: "- Mvaaai, ihihiincreheeedibil! Vedeți? Vedeți? Jumătatea pe care s-a aplicat mermeleala magică e mai fermă și erectă! Incredibil, miracol!
 - Ăăă, tanti, așa erectă m-au coprodus părinții mei, sunt strâmbă din născare și mă mai și ustură fața, so no miracle here! :)))


Vorba lui Mihai, dacă vom avea copii, bieții de ei n-au nici o șansă la un nas frumos, suntem strâmbi indiferent de craca genealogică de care s-o agăța bietul produs genetic. Dar măcar suntem buni la suflet:D

Revenind la fotoșuting, poate așa conving lumea că am niște multe kile în plus, burta e acolo, dar prinde bine după nouă ore de lucru, când mă nimeresc într-un autobuz plin de cocălari și încep să-mi mângâi șuncile visător-hormonal, de- mi oferă aia locul una - două :))) Dacă nici asta nu demonstrează că-s capabila să scot ce-i mai bun dintr-o situație cu celulită, zău că n-aveți umor!

Bănuiesc că primul pas a fost făcut, învăț să trăiesc cu mine și , chiar dacă nu mi-e întotdeauna drag, măcar acum pot să râd la cât de strâmb m-am cocoțat în vârful vieții mele.




vineri, 12 iulie 2013

Oglinda bună, oglinda rea


Mi-a plecat fotoșutăru  în vacanță, așa că va trebui să vă mulțumiți cu spiritul farmecului trecut, o poză de săptămâna trecută. mi-a cam plăcut de mine, ce să zic:))



Admirați și apreciați, vă rog, postura, ținuta, aerul jemenfichist, balustrada corporației și oja sărită (slavă cerului pentru zoom out). Începe să-mi placă această pițiponceală terapeutică, în viața mea n-a fost atât de ordine în șifonier ca de când am început proiectul, zău că e benefic.

Vă invit în celula noastră, gașca s-a mărit și înfloresc damezele, de săptămâna asta au intrat în hora Șilavaracald și Ilinca, să vedeți voi cum se umple țara de mândre mândre, ura!
 



joi, 11 iulie 2013

Douăzeci de lucruri posibile dar puțin probabile

Am un talent deosebit la a evada din realitate și a-mi imagina vieți alternative, "dar dacă"-uri atât de colorate încât aș putea să le ating, însă mă trezesc din reverie și știu că, așa simplă cum e, viața mea e deja foarte plină și este bine.

Să aleg douăzeci de lucruri pe care aș dori să le fac, dar este prea puțin probabil să ajung vreodată să le realizez poate părea o sarcină ușoară, când ești așa, ca mine, mereu trecând prin viață mai mult plutind, decât pășind, dar fie. Challenge accepted, my dear Aphextwinz.

1. Să scriu o carte atât de emoționantă, amuzantă, genială, încât să râdă și să plângă lumea citind-o. Și astfel să devin noua revelație a literaturii moderne. So not gonna happen :)))

2. Să ne luăm o casă undeva în Grecia și să ne bem cafeaua de dimineață la o măsuță, pe marginea uliței, să dormim după masa, în fiecare după-masă, și să ne primim prietenii în vacanță. Fezabilitate? Redusă spre inexistentă. Asta dacă nu cumva producem vreun pui de geniu bancar care o să-și facă un pustiu de caritate cu mă-sa și ta-su și ne expediază la Grecoteia, pentru tot restul pensiei. Lol




3. Să ajung să-mi permit un Volkswagen Beetle verde, decapotabil, ca simplu moft. Reamintim aici că m-am măritat din dragoste cu un boem, deci ne mulțumim cu poze și, cine știe, poate reușim să închiriem o astfel de bijuterie pentru o tură cu pletele-n vânt.



 4.  La finalul drumului cu gândăcelul de mai sus, în drum spre căsuța de la punctul doi, să ne întâlnim la cină cu amorul meu platonic, James Martin. Să-i mermelească hazbandului niște barbun la tigaie și alte astfel de orătănii marine, în timp ce eu aș suspina diafan la auzul accentului de băiețel din York. Le sigh. 


5. Să țin un recital de coveruri după Tony Braxton, Celine Dion și Andrea Bocelli în fața unei mulțimi emoționate până la lacrimi. Hazbandul zice că ar plânge lumea ca să tac, nu știe el ce e talentul, poezia, mesajul. Ooooooooooooool baaaaaaaaaaaaaaaaai maaaaaaaaaaaaaaaaaiseeeeeeeeeeeeelf!



6. Să dansez un tango pasional cu hazbandu, să-mi fluture urechile de emoțiune și să-mi facă jenunchii gelatină când mă înnoadă și mă sucește, passionellement așa:


 cu această melodie pe fundal:


Eee?
Nici asta n-are șanse să se concretizeze vreodată, iar cei ce l-au văzut vreodată zvârcolindu-se pe Tarkan sau Rammstein știu foarte bine că țin la gioalele mele mult prea mult.


7. Să stau la o băută cu Alteța sa Căpiatul Harry, preferabil într-un pub irlandez. Nu știu de ce (de fapt, știu), dar cred că e un spectacol uman și accentul, oh, accentul, dar pistruii? aaah, pistruii. A,da, și ar trebui să vină îmbrăcat în uniformă, că așa e frumos când scoți o doamnă la bulivar, ca un prințișor ce ești. :D


8.  Să locuiesc într-o comunitate Amish sau Huterită pentru câteva luni, pentru că mașina timpului nu există, să mă întorc în secolul 18, așa că m-aș mulțumi cu atât. Plus că mi-ar sta bine cu bonețică și ținute uni, nu credeți? 


Fac pariu că și bârfele ar fi mai suculente: Ai văzut, fată, ce didiței jalnici și-a croșetat aia la bonetă? Dar laptele covăsit, mvaaai, smântânit de doar două ori? Încotro se îndreaptă lumea asta, nț nț?



9. Să-mi deschid o librărie micuță, cu cărți speciale, vechi, noi, necunoscute, de suflet, de departe, de aproape, cu cont deschis pentru clienții fideli și  cu trei mese într-un colț și veioze pentru cei ce vor să rămână să citească ;și cu seri de lectură, cu miros de hârtie, cafea și covoare persane pe jos.



10. Să deschid un centru afterschool pentru copii ai căror părinți nu-și permit așa ceva. Cu mese asigurate, profesori, jucării, șanse. Lăsați investitorii să vină la mine!

11.Să înot în Amazon.



12.Să lucrez ca bonă-voluntar pentru bebeluși de elefant, girafe, rinoceri și orice alte animăluțe orfane, de fapt. . 





13.  Să dansez într-o discotecă globală, în aer liber, împreună cu tot restul mapamondului. O singură melodie, un singur ritm, paisprezece miliarde de brațe în aer, șapte miliarde de lampioane. 


14. Aș organiza un curs de bune maniere pentru toată populația lumii.Mai ales pentru cei care consideră că nu au nevoie de el. Aș pune un accent deosebit pe tact, discreție și pilirea limbilor. A da, și pe dezvățarea oamenilor de țopăitul cu furculița prin blidele altora. Ah, ar fi o facultate în toată regula.

15. Când vine vorba de călătorit, aș merge în toată lumea, așa că e greu să aleg o destinație. Aș face, deci, înconjurul lumii , cu soțul meu, să facă mișto de mine când m-or fugări tarantulele prin junglă sau m-o vedea ca un arici cu 500 de ace înfipte în popo, pe undeva prin Tailanda.



16. Mi-ar plăcea să joc într-un film de dragoste, din ăla cu cai, de plângi și râzi cu sughițuri.

17. Dacă n-ar râde Mihai de mine și dacă n-ar costa o avere, mi-aș cumpăra o tricicletă pentru adulți, pentru că nu știu să merg pe bicicletă și am oroare de ea. Da, râdeți cât vreți, haha. Nu, nu lipsea un geniu ciclist din viața mea ca să învăț să merg și nici de sfaturi n-am nevoie. Vreau doar o tricicletă. Asta:D



18. Înghețată cu aromă de cartofi prăjiți. A fost fantezia copilăriei mele, încununarea a tot ce iubesc mai mult pe pământ, deci este fezabilă, dar nu știu cine s-ar încumeta să o prepare, însă eu aș fi, cu siguranță, client fidel. Dacă ar avea și sirop de ou ochi și ceva fulgi de brânză rasă, ar deveni cu siguranță produsul anului. Poate ar trebui să încerc s-o inventez eu, hmm, să vezi atunci cum rezolv eu cu punctele 1-17 :)))

19. Să trăiesc suficient cât să primesc extratereștri în vizită, la cafea, sau să ajung măcar la Roswell și să mă conving. M-aș oftica teribil să mor fără să-i văd, exceptând, bineînțeles, cazul în care-s niște monștri asasini și atunci cred zic pas.


20.  Ultimul lucru pe care mi-ar plăcea să-l fac însă nu știu dacă voi reuși ar fi să bântui, după ce dau colțul. Aș fi, bineînțeles, o fantomică foarte simpatică și prietenoasă, genul acela care pune de mămăligă și îți face și-un chec cât ești tu la muncă. N-aș zăbovi mult, ci doar cât să văd ce mai faceți, cum merge treaba, a dat feisbuc faliment, din astea:D





Hai că n-a fost greu , mi-a luat doar o zi să născocesc douăzeci de lucruri pe care nu prea am șanse să le realizez în viața asta, dar am reușit. Dacă mai e cineva suficient de nebun să-și dorească leapșa asta, feel free. Eu mă duc să beau două găleți cu apă și să tai o gaină, că m-am deshidratat și-mi ghiorțăie și mațele, de când m-am apucat de scris.

Hai, spor la visare!




Sursa imagini : Google images

joi, 4 iulie 2013

Libertatea capacului de WC

În adevărat spirit feminist, ca o luptătoare pentru egalitatea între sexe ce mă consider (vezi să nu, că daca pot să-l pun pe el să omoare gândaci, de ce n-aș face-o? :D ), doresc a vă prezenta astăzi o noua dilemă existențială. Care dilemă, existențială fiind ea, m-a pălit aseară, pe când îmi exercitam talentele de nevastă perfectă, băgându-i lui Mihai dejtu în urechi să văd dacă doarme.


Eh, și în timp ce eram, de bună seamă, desăvârșită și minunată, cu grijă față de somnul lui (că doar de-aia l-am controlat, să nu cumva să-l deranjez), am realizat că noi, femeile, suntem nițel scrofoline când vine vorba de problema capacului de WC.

Cu alte cuvinte, de unde și până unde , băi domle, sunt dumnealor, masculii, obligați să lase capacul, ca să nu dăm noi cu poponeața de porțelanul rece?


Adică, dacă pe noi ne enervează să găsim capacul ridicat, pe ei de ce nu i-ar enerva să-l găsească lăsat? De când nevoia de pișu femeiească prevalează limitările tehnice tipic masculine, ai?

Păi dacă tu , dragă zână delicată, cu popoul fin și alergic la porțelan, pretinzi, iată, egalitatea urinară și aștepți să găsești capacul lăsat, poate dai dovadă și de puțin respect și încurajezi diversitatea, având grijă să ridici capacul, după ce ai folosit olița. Că așa e frumos față de el, iar tu ești o delicată, deci hai să nu-ți stricăm firma.





Sau poți să te lași de melodrame conjugale și să accepți că așa cum el e capabil să-și ridice capacul, și tu poți să faci o ușoară mișcare de flexare a falangelor și să cobori nenorocitul ăla de capac, a?

Să proclamăm, dară, libertatea capacului de WC! Bărbați din toată lumea, răsculați-vă și lăsați capacul ăla ridicat! Aveți tot dreptul la un pipi din picioare, ahu ahu ahu!


Erată: Ca să nu existe confuzii, ne referim, iată, la colacul de wc, nu la capac. Dacă am fi făcut experimente de teleportare a urinei prin capacul de wc, nu am mai fi aici astăzi, ci ne-am prăji, ca niște clătite, undeva pe o plajă exotică. Am încheiat comunicatul.

miercuri, 3 iulie 2013

Oglinda bună, oglinda rea





Bad hair day, bad mood. Toate florile din lume mi le-am lipit de sacou, poate poate. Mnu, n-a mers.
Azi e dată naibii oglinda, cred că-i maștera în ea.

luni, 1 iulie 2013

Nunta fără lăutari

Pentru că tot a început sezonul nunților și multe cunoștințe ale mele se dau de ceasul morții pregătind nunta vieții/visurilor/secolului, etc, m-am gândit să rememorez și nunta noastră fără de lăutari.

M-a cerut de nevastă pe 23 august, acum trei ani, la doua săptămâni după ce suspinase pe plajă, privind un tătic, și după ce mă întrebase dacă nu vreau să facem un copil împreună. Eram, oficial, despărțiți de zece luni de zile, însă ne-am revăzut după ce ne-a lovit epifania că nu vrem pe altcineva și nici ca altcineva să ne șutească ursitul/ursita. I-am spus că , dacă peste încă doi ani, nu ne vom fi găsit ursiții, facem un copil. Le LOL: Eniuei, irelevant.

Două săptămâni mai târziu m-a cerut de nevastă și am spus da. Știam că, dacă există pe lumea asta o persoană pe care-mi doresc s-o iubesc până la final, este el. Să nu fiu ipocrită, mai știam și că ,așa cum e el, nebun și bun, cu bune și rele, îmi doream și știam că vom putea trece peste toate, cu drag și dragoste și cu riscuri minime de atentate cu tigăi de fontă în momente de maximă tensiune conjugală.

Pentru că m-a cerut de nevastă inopinat, pe mesinger, maică, și pentru că inelul de logodnă trebuia să fie într-un fel anume, ne-am întâlnit a doua zi, despărțiți dar logodiți fiind, la unirii, să ne luăm de logodeală.

Nu cred ca voi uita vreodată golul din stomac , când l-am văzut rezemat de balustrada de la metrou, gândindu-mă că asta e momentul ăla în care devin din singură a cuiva.Tipic mie, l-am găsit pe INEL la al doilea bijutier din magazin și mi l-a pus pe deget în 616, în drum spre casă. And that was it. Cumva, simplu și firesc  noi eram noi, reînnoiți și întăriți de tot ce fusese și trecuse și învățasem și porneam la drum. Am știut amândoi ca va fi meritat fiecare pietricică din drum.Și încă mai merită.
Rochia mi-am cumpărat-o cu trei săptămâni înainte de nuntă, cerceii, pantofii și ștrampii, cu o zi înainte. Țin minte că ploua torențial și eram în tramvai, cu rochia de mireasă în brațe, doar eu și muncitorii de la schimbul doi.



O lună și jumătate mai târziu, pe 9 octombrie, ne-am căsătorit într-o bisericuță veche de patru sute de ani, noi doi, nașii noștri și încă șaisprezece invitați, familia. Cu râsete și hăhăieli, poezii de dragoste și puțin prea mult vin sfințit, în seara aia ploioasă și liniștită de octombrie ne-am căsătorit pentru noi.
Imediat după biserică am intrat într-o cafenea, să ne încălzim și-apoi am țopăit spre restaurant, căsătoriții de noi.




Am rezervat o masă oarecare, am băut bere la metru și am mâncat un tort întreg servit în mod festiv și încă cinci felii (nici în ziua de azi nu știu dacă alea erau, bietele, festive și ele), mi-am împărțit florile cu nepoatele și mi-am luat buchetul amintire, acasă.

Nu mi-am luat ziua bună, nu mi-am rupt turtă-n păr și nici valsul miresei nu l-am avut. Iar asta, oricât de trist ar părea pentru unii, a fost minunat.


La două dimineața eram deja acasă, la căldură, unde, în liniște, am băut prima noastră bere ca hazband și uaif. Purta un trening albastru iar eu o pijama galbenă cu rățuște și floarea miresei în păr, și-apoi am dormit. And that was just perfect.