Pentru că tot a început sezonul nunților și multe cunoștințe ale mele se dau de ceasul morții pregătind nunta vieții/visurilor/secolului, etc, m-am gândit să rememorez și nunta noastră fără de lăutari.
M-a cerut de nevastă pe 23 august, acum trei ani, la doua săptămâni după ce suspinase pe plajă, privind un tătic, și după ce mă întrebase dacă nu vreau să facem un copil împreună. Eram, oficial, despărțiți de zece luni de zile, însă ne-am revăzut după ce ne-a lovit epifania că nu vrem pe altcineva și nici ca altcineva să ne șutească ursitul/ursita. I-am spus că , dacă peste încă doi ani, nu ne vom fi găsit ursiții, facem un copil. Le LOL: Eniuei, irelevant.
Două săptămâni mai târziu m-a cerut de nevastă și am spus da. Știam că, dacă există pe lumea asta o persoană pe care-mi doresc s-o iubesc până la final, este el. Să nu fiu ipocrită, mai știam și că ,așa cum e el, nebun și bun, cu bune și rele, îmi doream și știam că vom putea trece peste toate, cu drag și dragoste și cu riscuri minime de atentate cu tigăi de fontă în momente de maximă tensiune conjugală.
Pentru că m-a cerut de nevastă inopinat, pe mesinger, maică, și pentru că inelul de logodnă trebuia să fie într-un fel anume, ne-am întâlnit a doua zi, despărțiți dar logodiți fiind, la unirii, să ne luăm de logodeală.
Nu cred ca voi uita vreodată golul din stomac , când l-am văzut rezemat de balustrada de la metrou, gândindu-mă că asta e momentul ăla în care devin din singură a cuiva.Tipic mie, l-am găsit pe INEL la al doilea bijutier din magazin și mi l-a pus pe deget în 616, în drum spre casă. And that was it. Cumva, simplu și firesc noi eram noi, reînnoiți și întăriți de tot ce fusese și trecuse și învățasem și porneam la drum. Am știut amândoi ca va fi meritat fiecare pietricică din drum.Și încă mai merită.
Rochia mi-am cumpărat-o cu trei săptămâni înainte de nuntă, cerceii, pantofii și ștrampii, cu o zi înainte. Țin minte că ploua torențial și eram în tramvai, cu rochia de mireasă în brațe, doar eu și muncitorii de la schimbul doi.
O lună și jumătate mai târziu, pe 9 octombrie, ne-am căsătorit într-o bisericuță veche de patru sute de ani, noi doi, nașii noștri și încă șaisprezece invitați, familia. Cu râsete și hăhăieli, poezii de dragoste și puțin prea mult vin sfințit, în seara aia ploioasă și liniștită de octombrie ne-am căsătorit pentru noi.
Imediat după biserică am intrat într-o cafenea, să ne încălzim și-apoi am țopăit spre restaurant, căsătoriții de noi.
Am rezervat o masă oarecare, am băut bere la metru și am mâncat un tort întreg servit în mod festiv și încă cinci felii (nici în ziua de azi nu știu dacă alea erau, bietele, festive și ele), mi-am împărțit florile cu nepoatele și mi-am luat buchetul amintire, acasă.
Nu mi-am luat ziua bună, nu mi-am rupt turtă-n păr și nici valsul miresei nu l-am avut. Iar asta, oricât de trist ar părea pentru unii, a fost minunat.
La două dimineața eram deja acasă, la căldură, unde, în liniște, am băut prima noastră bere ca hazband și uaif. Purta un trening albastru iar eu o pijama galbenă cu rățuște și floarea miresei în păr, și-apoi am dormit. And that was just perfect.
