vineri, 13 ianuarie 2017

Zestrea

Cand ne-am luat, a venit sa ma ia de la mama de acasa. Cu Dacia prafuita, cu iz de benzina, a lui socra-miu. Eu, cu perne, plapuma, oale si cratiti, si niste pungi de zahar si orez in oale, "ca asa e bine,mama".

Le-am randuit pe toate prin dulapioare, linguri la linguri, cratiti la cratiti, zarzavaturile pe balcon, si doua cutite. Unul de la mamaia mea, altul de la bunica lui. Ambele pricajite, innegrite de zeci de ani de folosinta, astea erau zestrea noastra.

Cutitul de la mamaie, cutitul de la bunica-sa. Sa ne dea cineva in dar cutite de bucatar, si zau ca mi-as taia degetele de nestiinta. La noi nu exista cutit de carne, cutit de paine, cutit de prajituri, ci doua lame jegarite, zestrea.

Pe mamai-mea am iubit-o mai mult decat pe mama, si stie si mama treaba asta. Am fost suflet pe suflet, eu bucata rupta din ea, simteam la fel. Cel mai mare compliment primit vreodata a fost de la var-miu, cand mi-a zis ca doar eu am mostenit-o.

Era frumoasa cu spume, pacatoasa. Fata de boier, pacalise nemtii ca "muter, pater, kaput" si se intorsese acasa cu lazile de conserve si biscuiti legate de coada vacilor. Sa lesine bunicul, cand a vazut copila cu vacile tarand lazile alea, si soldatii nemti in urma, sa ajute bietul copil amarat.

S-a indragostit fix de cine nu trebuia, de Marin, orfan de razboi, singurul baiat din fro 7 copii, care lucra pe tractor de la 9 ani, cocotat pe un sac de cartofi, sa vada si el ce ara.

Cand a dat de belele si sari parleazu' , nemaritata fiind, bortoasa mea mamaie s-a suit pe podul din sat, care ducea spre "loc", adica la camp. Si cui trecea si voia sa stie " Ce faci , Leana?" , ii spunea senina " Ma sinucid, ca nu ma da taticu dupa Marin". Pana seara, bunicul Iordache, a venit cu caruta incarcata cu zestrea nebunei, a cules-o de pe pod si a dus-o in batatura lui Marin. Na-ti-o!

Fata s-a nascut cu juma de an inainte de nunta mare, dar era prea tarziu, era data cu zestre cu tot, Lenuta! Tataie a plecat in armata 3 ani si , cand s-a intors, bietul copil s-a ascuns sub masa de frica, nu stia ca-i taica-sau. A urmat apoi a doua fata, si l-au pacalit pe tataie ca-i baiat. Saracul, ambetat de gandul ca are si el mostenitor cu putsa, a luat nou nascutul si s-a dus tinta la bufet, sa bea! Cand bietul copchil s-a usurat pe masa a aflat si tataie ca are tot fata. Sa le traiasca. Ultima la rand a fost maica-mea, copil chinuit, ii lipeau nebunele ochii cu scuipat si o puneau sub pat, sa creada ca-i noapte.

Mamaie era femeie strasnica, lucra la vaci, desi facuse 4 (PATRU!!!) clase si ar fi putut ajunge "bregadier", la cat de desteapta era. Fetele duceau casa si , daca nu erau hainele scrobite si dusumeaua maturata, isi culegeau uniformele din batatura.

Mamaie a avut un nepot si trei nepoate, dar pe mine m-a iubit cel mai mult. Era hatra si, spre sfarsit, chinuita de insomnia specifica batranetii, ma trezea si pe mine la 3 dimineata si se apuca sa-mi povesteasca cum s-a suit ea pe pod, pentru omul ei, si cum veneau ielele , pe cand era copil. Vorbea urat, folosea injuraturile pe post de semne de punctuatie, deh, om muncit la cooperativa, la vaci. M-a invatat sa tai gainile, sa culeg ouale, sa fac mamaliga si mancare. Cand mi-era pofta de ceva, imi zicea : pai apuca si tu de gaina aia, alege niste orez, asa...

In vara dinspre clasa a 9-a, ea mi-a dat bani sa ma duc la discoteca si tot ea a fost prima la capul patului, a doua zi, sa stie si ea "cum e, maica, la discoteca aia?" , "cam ca la hora, mai mamaie, tot in cerc se sta".


Ii placea ca ii spuneam saru-mana, dar se necajea cand ii ziceam "saru' mana , bre mamaie" : "cum, fa, imi zici saru-mana, si apoi ma faci "bre"? " :))) Pentru ea era un nonsens, "bre" era de tarani, "sarumana" de oraseni.

Draga de ea. Cand am gasit certificatul ei de casatorie, datat 1950, si certificatul de nastere al matusi-mii, fix din 1949, am intrebat-o :"bre, matale facusi prostii inainte de casatorie?"

Radea, avea rabdare, ma iubea. Uneori se mai aptiguia, ramasese cu gustul pentru tuica de cand fusese in carantina la vaci. Si atunci culegeam florile de plastic din glastra si o sorcovaiam. Si scotea din carnetul de cecuri, invelit intr-o camasa veche a lui tataie, cat avea de dat. Apoi invelea carnetul de cecuri cu grija, si il ascundea intr-o cutie de tabla, cu capra cu trei iezi desenata pe capac.

Nu-i era frica de nimic, culegea soarecii din pod ca pe prune, cainele ala rau, de ne latra pe toti, se facea mielusel cand aparea mamaie. Era sloboda la gura si, mai sa murim de inima, cand i-a zis nevestei lui var-miu ca e proasta, ca ala o insala.
N-avea frica de nimic, doar de Dumnezeu, dar si cu El se mai certa, cand si-amintea ca dusese douazeci de ani fara tataie, mort prea tanar.

Cand a murit, am stat la capataiul ei si am privit-o in ochii aia albastri pana n-am mai putut. M-au trimis sa dorm, s-o las sa se duca. Si am visat o batrana care ma ruga s-o las sa moara, ca ii venise ceasul. Cateva zile mai tarziu, am gasit o poza veche de vreo 40 de ani, si in ea batrana din vis. Era mama lui mamaie...

As povesti zile si nopti despre ea, ca avea pielea alba si era balana si pufoasa, asa ca mine. Ca avea maini cu degete lungi si batatorite, ca radea mult, era glumeata. Ca ne pupa pe toti si ne invelea pe noi cu plapuma, si ea dormea dezvelita, chinuita , uneori, si de 3-4 trupusoare de nepoti inghesuite in mamaie. Ca i-a cerut o tigara matusa-mii, sa vada si ea daca "se calmeaza". A tras un fum si a zis "da, fai maica, hai ca parca m-am mai calmat".

Am iubit-o ca o nebuna si i-am mostenit pielea albicioasa, carnea moale, trupul grasut de femeie de la tara, dragostea de copii si de mancare. Si cred ca si ea m-a iubit pe mine.

21 de comentarii:

  1. minunat ai surprins-o in cuvinte, parca e vie, aievea, parca o vad, parca o cunosc de cand lumea... multumesc pentru cadou, incep o zi frumoasa datorita tie!
    PS: cu siguranta te-a iubit!

    RăspundețiȘtergere
  2. Luminita, ma jur, mi-o ia inima la trap cand vorbesc de ea, asa de vie mi-e in minte, ca parca nu-mi vine sa cred ca sunt deja 9 ani de cand nu mai e.

    Ta imbratisez tare de tot!

    RăspundețiȘtergere
  3. plang. jur! sa nu razi de mine.


    poate pentru ca a mea, pe care o iubesc la fel, inca traieste si mi-e groza ca-i va veni si ei vremea....

    o femeie minunata, o relatie minunata...

    RăspundețiȘtergere
  4. nu rad de tine, am scris si am simtit cum mi se inoada lacrimile.
    iubeste-ti-o cat o ai, si bucura-te de ea.
    si nu te gandi la ce va fi dupa, o sa fie mereu atat de vie.

    te invidiez ca puii tai au si ei parte de ea:X

    RăspundețiȘtergere
  5. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  6. Genial scri mai doamna!
    Te-am luat putin la citit, imi place-place-place :)
    Iar asta despre bunici ... ma doare tare, cred ca sunt defecta cumva :(
    Adica imi place la nebunie cum povestiti despre subiect (stiu mai multe povesti), eu nu simt si pace,
    nu stiu unde s-a rupt filmul sau de care parte e problema, la mine nu e asa, si mi-e ciuda,
    Si eu am visat dintotdeauna la povesti calde la gura sobei&stuff, dar lumea mea inconjuratoare(cei din subiectul in discutie) au parut dintotdeauna sa aibe "treaba" :(
    Or simti ei de bine dar nu prea mi-au aratat niciodata:( Despre ce simt copiii mei (in privinta bunicilor/strabunicilor) nu pot sa me exprim, dar mereu incerc sa le explic (bunicilor) despre importanta faptului de a arata.
    Eu mereu incerc sa mai las deoparte treburile zilnice si sa le arat copiiilor mei cat de mult ii iubesc, si sa le spun, neaparat asta, sa construim aceste amintiri calde care mie imi lipsesc.
    Acum mi-am dat seama ca primul "te iubesc" serios l-am auzit de la sotul meu (the firs, the one, and only, sotul evident :) ), nu se prea omoara nici el cu vorbele dar simt fara dubiu.
    La mine acasa (parinti-bunici) nu prea din astea :(
    Cum eram deacord daunezi, in discutia live :) copiii au nevoie de dragoste in primul rand, dragoste exprimata neaparat, nu tinuta acolo in strafunduri.
    Amintirile de genul celor pe care le-ai povestit tu mi se par nepretuite, te formeaza enorm ca om, eu simt ca imi lipseste o bucata importanta de viata, cand citesc povesti din astea.
    O sa-mi treaca, nu merita sa-ti bati capul pentru trecut, important este sa inveti si sa faci macat tu bine, in viitor.
    Hai ca am varsat multe aici la tine :) initial vroiam sa-ti spun ca simti (si esti un om) tare frumos, si ca o sa fie bine, meriti cu prisosinta.
    Sunt sigura ca deja este bine, partial. Trebuie sa fim multumiti si de binele partial, pana vine binele ala mare, daca o veni, daca nu … nu-i bai, se umple cu altele corasonul.
    Ai cel putin un Om genial langa tine, din cate mi-am dat eu seama:)

    RăspundețiȘtergere
  7. Andreea mea draga,

    Te inteleg tare tare bine. Tot binele si frumosul din copilaria mea se rezuma la mamaie si relatia cu ea, punct.
    Dar vorba ta, si cum vorbeam si sambata, de-acum duci tu povestea mai departe si dragostea ta pentru Matei si Luana va fi povestea lor, si , mai tarziu, povestea copiilor lor.
    Si da, nu e zi sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru Omul meu, care m-a iubit si ingrijit si mangaiat cat pentru ce nu apucase sa primesc pana la el :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Ahhhh ce frumossss!! O bunica pe cinste!

    RăspundețiȘtergere
  9. Sooorry :)
    dupa ce ca am scris ditai carnatul, l-am mai pus si de doua ori :) remediaza tu pls, si sterge-l si pe asta :) imi daduse o eroare si am crezut ca nu l-a trimis

    RăspundețiȘtergere
  10. mi se innoada lacrimile... poate ca acum, in preajma sarbatorilor, mai mult ca oricand, o simt pe batranica mea si mai aproape si-mi lipseste de-mi vine sa urlu. si nu-mi pare rau ca plang, pentru ca asta e singura cale prin care o simt aici si sunt multumita ca am avut-o langa mine.

    RăspundețiȘtergere
  11. :) asa e, Geo, cand plangi deschizi portite si lasi ce-i pierdut sa vina inapoi.
    Ma bucur ca ai avut o batranica sa-ti bucure copilaria, si ma bucur ca iti amintesti de ea cu sufletul plin.
    Te imratisez

    RăspundețiȘtergere
  12. Fataaa vezi ca i Solenza nu Dacie, dreacu ne crede lumea niste scapatati. Si daca vrei sa castigi lasa cutsitele alea, zi si tu ceva de portelanuri argintarie...

    RăspundețiȘtergere
  13. :)))) ce argintarie, breeee, ca mie imi adusasi numa' inox din ala ieftin ...pfiii..lasa ca stiu ca pastrez patrimoniul ca sa-l dai mostenire fica-tii.
    te iubesc , ma, dar nu prea esti pe craca ta :))

    RăspundețiȘtergere
  14. Genial, sunteti dementiali amandoi, salut Mihai!
    Zi ce vreti sa castigati, pun si eu umarul :)

    RăspundețiȘtergere
  15. :))) da, acesta este Mihai, unicul si irepetabilul :P

    participam la concursul printesei, dar mai mult de dragul amintirii, nu conteaza premiul .

    RăspundețiȘtergere
  16. Mi-au dat lacrimile si imi vine sa plang continuu pentru ca mi-am adus aminte si eu de una dintre bunicile mele care acu nu mai e printre noi :( si pe care am iubit-o tare mult.Pana sa merg la liceu eram in fiecare vacanta de vara la ea (3 luni complete)si faceam numai traznai: ma punea sa jumul rata de fulgi, pene si nu am vrut, iar ea imi zicea " esti cucoana ca stai la oras!sa te duci la maica-ta la ploiesti pe margioara" :)) dupa care m-a alergat prin toata curtea si a aruncat cu capatana ratei dupa mine :))
    Cand lua pensia ne cumpara (mie si surorii mele) dropsuri cu fructe si mentol si tare fericite mai eram.Ne bucuram pentru fiecare lucru mic primit.Alta data ne-a invatat cum sa facem caloian (figurina din noroi) care chemat printr-un cantec aducea ploaia, si asa mai departe.
    Sunt atat de multe de zis...pacat ca au trecut prea repede :(

    RăspundețiȘtergere
  17. Aoleu, Paula, uitasem complet de caloian! Mai era si ududoaia, parca, papusa aia cu care veneau colindatorii pe la ferestre de sambata mortilor:)
    Iti multumesc ca mi-ai reamintit de lucrurile astea frumoase:)

    RăspundețiȘtergere
  18. Mai, fata frumoasa, cred ca am impartit aceeasi bunica...ori bunicii sunt un adevar valabil si toti sunt identici in bunatate, candoare si amuzament pentru pitici?Din pacate ai mei s-au dus cand inca nici nu eram la liceu iar amintirile sunt multe dar se estompeaza ca sunt demult tare demult dar ramane un sentiment placut in suflet cand imi amintesc de ei si oftez.

    RăspundețiȘtergere
  19. Minnie draga, cred ca bunicii sunt o specie aparte:D
    Ia de scrie-ti undeva amintirile astea, eu ma tin cu dintii de ale mele, ca sa se bucure si copiii mei de o bucata de istorie despre care nu vor mai sti nimic.
    Te pup

    RăspundețiȘtergere
  20. Cat de frumos ai pastrat imaginea bunicii in inima ta! Am tras si eu o repriza de plans, mai ales ca zilele trecute chiar mi-am amintit de bunicii mei, in special de bunicul meu pe care l-am iubit cel mai mult si mai mult si mai mult si care stiu ca desi niciodata nu a declarat-o, m-a iubit cel putin la fel de mult. Ce greu e cand nu-i mai avem!!!Sunt sigura ca bunica ta te-a iubit si probabil si acolo unde e acum primeste cu drag gandurile tale bune!

    RăspundețiȘtergere
  21. Frumos, am incheiat citind cu ochii in lacrimi, pentru ca mi-am amintit de bunica mea si de cat de dor imi e de ea - au trecut 4 luni si jumatate de cand a murit, si la fel am fost langa ea chiar pana in ultima clipa, pana la ultima respiratie. Am iubit-o mult...si am vazut - o cum s-a chinuit in ultimul an prin spitale, nu mai putea sa mearga intr-un final. Povestea despre bunica ta imi aduce mult aminte de bunica mea...tot asa era si ea...

    RăspundețiȘtergere