Gânduri de marți, iunie,vara - umbre 21

Este atât de cald încât simt că aș putea dormi în sufletul gol, de-aș putea să mă dezbrac de mine.

Cu cât mă apropii mai tare de 30 de ani (doar un pas în drum spre 40 și tot așa), realizez că tot ce trebuia să învăț este că nu poți învăța totul. Că aș putea suferi, întrebându-mă de ce prietenia nu poate fi liberă, de ce oamenii nu pot fi liberi să fie și să simtă așa cum le dictează instalația, fără ca ceilalți să găsească în asta motiv de luptă și polemici. Aș putea să mă enervez, gândindu-mă la toate durerile, jignirile, judecățile pe care mi le-am primit , înghițind în sec, însă niciodată jignind înapoi, rănind la rându-mi, doar ca să arunc bila de fiere din ograda mea. Aș putea face asta, însă prefer să tac, să zâmbesc, să respir adânc și să mă bucur că există în lumea asta o persoană cu care pur și simplu sunt. Iar ea pur și simplu este. Complet diferite, niciodată în opoziție una față de cealaltă, mereu cu respect și răbdare una față de cealaltă, necăutând greșeli sau răutați ascunse, pur și simplu fiind. Și aleg să mă simt infinit binecuvântată pentru cea mai bună prietenă a mea.

Îl întrebam pe Mihai acum vreo doi ani, admirând o doamnă dintr-un supermarket, dacă o să fiu și eu, vreodată, doamnă. Așa. El zâmbește, așa cum o face mereu, nici nu știu ce-i place omului ăstuia, cred că-i plac culorile, căci m-a vazut și neagră și gri, și țigancă și cu blugii rupți și uite așa m-a iubit mereu, nedoamna de mine. Iar azi, de câteva zile de azi încoace, de fapt, am găsit rochiile, m-am împrietenit cu ele, cu tocurile, cu fardurile și mă joc și cresc, cine știe ce culori voi purta peste doi ani. Iar el, el are grijă să-mi aranjeze șuvițele, în fața blocului, în drum spre lucru, și mă face să hihăi, c-așa-i de bine să ți se poarte de grijă, doamnă de oraș ce te-ai crescut, Monico, de te-ar vedea mă-ta mare, numa', cât s-ar mai bucura.

Ultimele două luni au fost infernul pe pământ, metamorfoza fluturelui amețit în molia egoistă. Am ajuns, profesional vorbind, în cel mai negru punct al existenței mele, am văzut și simțit pe pielea mea și prin ochii altora cât de tare doare ignoranța, lipsa de respect, abuzul.Și-as spune multe, tot tot tot, dar tac, căci povestea mea e a prea multora, iar de-om striga, o vom face toți, însă ieri, acum vreo douăzeci de ieri, mi-am văzut limitele , iar dincolo de ele nu erau patru elefanți pe o țestoasă mitică, doar hău.

Dar a venit vara și pot să stau cu degetele la aer, iar Mihai fotografiază motanul comunitar și cele patru pisici albe ale vecinilor, visând la turma noastră de pisici, care va fi.

Deci e bine, cumva, dacă vine ploaia.