Te iubesc cât zahărul de pe gogoașă

Vă spuneam că la Bucov locuiam în apropierea unei unități militare (am mai povestit eu aici și aici) , 
ceea ce a dus la nenumărate momente poetice și motive de hăhăiala plecând de interacțiunile babei cu bieții soldați care mai veneau pe la ea să cumpere vin sau să se târguie de-un ou sau ce mai avea ea organic prin bătătură.
Ajunseseră să o iubească maxim, mai ales că mămaie era un hibrid delicios între dameză cu origini boierești și tărancă de la vaci, împletind pulerezuri și aroganțe și umoruri fine ca o domniță de pension scăpată nițel pe arătură. Dar divaghez.

Treceau des căruțe cu soldați, duși cu ziua la cules de porumb și alte asemenea - pe post de instrucție militară- și ne-am trezit, într-o după-masă cu ăștia strigând , din goana calului, dacă nu vrea baba un cățel bun, de curte. Baba strigă că vrea și dă-i și aleargă, Monico, după căruță, să prinzi ghemotocul flocos din zbor. A aterizat în iarbă și-n sufletul meu cu fundul lui gras și nițel șui,  spre ceea ce avea să fie marea disperare a babetei, care numai câine de pază n-a mai avut.

A urmat o vară cu înfășat în fețele ei de pernă cu didiței, alergat prin curte și printre răzoarele cu răsaduri de roșii ale babei și cu împărțitul laptelui cotă-parte, frățește.

Pentru că îl crecusem asemeni unei pisici, dumnealui cățelul avea des episoade furăcioase, care se lăsau cu urmăriri periculoase, ăsta cu copanu-n meclă și baba cu nuiaua mitică în mână, înjurându-l de tot neamul lui câinesc, cu blana lui lucioasă cu tot. Tot așa a șutit, într-o vară, o gogoașă de pe platoul ei cu vârf, și și-a luat-o. Jumătate de linguriță de nuia la curuleț, recomandarea medicului, într-o fracțiune de secundă rurală (unde timpul a stat în loc ) flocotaia schelălăia dramatic din colțul celălalt al ogradei,  iar eu cu muci, necăjită nevoie mare și certând-o pe mamaie că a bătut bietul cățel "ce, bre, a vrut și el nițică gogoașă, ce, matale nu voiai gogoașă când erai mică?".

Baba, miloasă și sensibilă la efuziunile mucoase ale nepoților, mi-a pus două gogoși pe-o farfurie și m-a trimis la coteț "na, fă, fi-ți-ar potaia a dracu´ , auzi la ea, poftește la gogoși, na și pleacă".

Cam pe aici ar trebui să suspinați înduioșați, imaginându-vă cum am împăcat cățelul cu gogoși, dar nu.

M-am dus la potaie, asta -n extaz , cu jana pe gogoașă, eu  cu un ochi ba la gogoașă, ba la suferind, când la gogoașă, când la potaie, m-am gândit eu că partea cu frăția poate fi vag discutabilă, așa că am împărțit : eu gogoașă, el zahărul de pe ea.
 Imaginați-vă o doapă grăsană scuturând zahărul în gușa câinelui, mai muscând din ea (eu), mai scuturând zahăr către potaie, cerându-și iertare că "n-a vrut, mă, să te bată, ete, ți-a trimis gogoși, dar tu n-ai voie, că ți se umflă coca-n burtă și mori, dar și zahăru-i bun, vezi? hai, ne ierți?".

Nu știu dacă ne-a iertat, Dumnezeu știe ce-o fi fost în mintea bietului cățel, care avea să vadă multe în scurta lui viață de bucovean. Dar despre cum a evoluat prietenia noastră și cum ajunsesem să latru la potaie, să mă lase să mă pup la poartă, la trei dimineața, în alt episod.