Te iubesc cât zahărul de pe gogoașă

Vă spuneam că la Bucov locuiam în apropierea unei unități militare (am mai povestit eu aici și aici) , 
ceea ce a dus la nenumărate momente poetice și motive de hăhăiala plecând de interacțiunile babei cu bieții soldați care mai veneau pe la ea să cumpere vin sau să se târguie de-un ou sau ce mai avea ea organic prin bătătură.
Ajunseseră să o iubească maxim, mai ales că mămaie era un hibrid delicios între dameză cu origini boierești și tărancă de la vaci, împletind pulerezuri și aroganțe și umoruri fine ca o domniță de pension scăpată nițel pe arătură. Dar divaghez.

Treceau des căruțe cu soldați, duși cu ziua la cules de porumb și alte asemenea - pe post de instrucție militară- și ne-am trezit, într-o după-masă cu ăștia strigând , din goana calului, dacă nu vrea baba un cățel bun, de curte. Baba strigă că vrea și dă-i și aleargă, Monico, după căruță, să prinzi ghemotocul flocos din zbor. A aterizat în iarbă și-n sufletul meu cu fundul lui gras și nițel șui,  spre ceea ce avea să fie marea disperare a babetei, care numai câine de pază n-a mai avut.

A urmat o vară cu înfășat în fețele ei de pernă cu didiței, alergat prin curte și printre răzoarele cu răsaduri de roșii ale babei și cu împărțitul laptelui cotă-parte, frățește.

Pentru că îl crecusem asemeni unei pisici, dumnealui cățelul avea des episoade furăcioase, care se lăsau cu urmăriri periculoase, ăsta cu copanu-n meclă și baba cu nuiaua mitică în mână, înjurându-l de tot neamul lui câinesc, cu blana lui lucioasă cu tot. Tot așa a șutit, într-o vară, o gogoașă de pe platoul ei cu vârf, și și-a luat-o. Jumătate de linguriță de nuia la curuleț, recomandarea medicului, într-o fracțiune de secundă rurală (unde timpul a stat în loc ) flocotaia schelălăia dramatic din colțul celălalt al ogradei,  iar eu cu muci, necăjită nevoie mare și certând-o pe mamaie că a bătut bietul cățel "ce, bre, a vrut și el nițică gogoașă, ce, matale nu voiai gogoașă când erai mică?".

Baba, miloasă și sensibilă la efuziunile mucoase ale nepoților, mi-a pus două gogoși pe-o farfurie și m-a trimis la coteț "na, fă, fi-ți-ar potaia a dracu´ , auzi la ea, poftește la gogoși, na și pleacă".

Cam pe aici ar trebui să suspinați înduioșați, imaginându-vă cum am împăcat cățelul cu gogoși, dar nu.

M-am dus la potaie, asta -n extaz , cu jana pe gogoașă, eu  cu un ochi ba la gogoașă, ba la suferind, când la gogoașă, când la potaie, m-am gândit eu că partea cu frăția poate fi vag discutabilă, așa că am împărțit : eu gogoașă, el zahărul de pe ea.
 Imaginați-vă o doapă grăsană scuturând zahărul în gușa câinelui, mai muscând din ea (eu), mai scuturând zahăr către potaie, cerându-și iertare că "n-a vrut, mă, să te bată, ete, ți-a trimis gogoși, dar tu n-ai voie, că ți se umflă coca-n burtă și mori, dar și zahăru-i bun, vezi? hai, ne ierți?".

Nu știu dacă ne-a iertat, Dumnezeu știe ce-o fi fost în mintea bietului cățel, care avea să vadă multe în scurta lui viață de bucovean. Dar despre cum a evoluat prietenia noastră și cum ajunsesem să latru la potaie, să mă lase să mă pup la poartă, la trei dimineața, în alt episod.

Ăteciment perenting pe Bucovel, by Leana lu' Beciu'

Stăteam de vorbă cu nebuna de sor-mea, care oficial e o doamnă, neoficial, e jumătatea Neoană din duo-ul de succes "Neoana și Stroboscoapa" (succesul urmează, hafcors) și ne amintirăm de copilăriile noastre diafan -feminine, de prin diverse bătături, care cum și-a nimerit nucu' jenealojic, iacă.

Mno. Se făcea că dăduse soarele pe Bucovel , carele soare el , săracu, dă cam zilnic, dar când afară e februar și mă-ta mare te încotoșmănează ca pentru jerul siberian, parcă te trec vagi călduri , iaca. Și se făcea, deci, că dăduse soarele mai a primăvară și  ce s-a gândit căpiata? Ia c-a venit vara, mergem pe Bucovel, la baie!   

Am anturat-o și pe Floricica, vecina mea, fata a mică a lu' nea Gheorghiță, și duse am fost. Ghinionul nostru a fost că ne-a văzut nea Turcu', un vecin care-o tot cerea de nevastă pe mamaie de când rămăsese ea văduvă, săraca, și s-a dus să ne pârască la babetă.

A urmat fugăreala secolului, pentru bucoveni, de la gârlă, din dreptul unității militare, apoi prin spatele curților, tot în sus pe gârlă, pe la nea Arghir (ăla cu gard verde și vaci de lapte), apoi pe islaz și de-acolo înapoi, roată, prin față pe la Turcu' și în curte la noi. Baba după noi, cu nuiaua în mână, a reușit să-mi ardă vreo două la cur, ca-n filme, fix când făceam saltul gazelei, la adăpost, în curte.

M-a pedepsit și m-a închis în casă, cu oala de noapte la picioarele patului și nuiaua pe masă, giast in cheis. A fost prima și ultima oară când m-a troznit, biata de ea, dar după aia mi-a făcut carne de la borcan , pe țepușă, și mămăligă friptă, cu magiun și miez de nucă, deci ne-am împăcat.


Va urma.

Gramatica , pe Bucovel.

Mamai-mea a lucrat la vaci, am mai spus si aici. Desi a facut patru clase si stia sa scrie si sa citeasca "Omnia", pe pancarta magazinului mare din Ploiesti, avea persoana a treia singular infipta bine in sange si in vocabular.

Nu strambati din nas, ca asa e la tara. Desi lipsita de educatie aleasa, "Bre,mămaie"  era foarte mandra si nu se dadea inapoi de la invata trucuri noi, de doamne de la oras.

Asa se face ca, intr-o vara, cand ne adunasem toate fetele si nepoatele la legatul viei, ne-am pus in minte sa o educam pe "baba", poate poate reusim sa-l scoatem pe "ie" din povestea cu a treia plural si fata de la tara.

De unde rezulta:

- Bre, mamica, nu se zice "ie frati". Se zice "Sunt frati", ca-s mai multi.
- Aha, haha. Sunt, sunt. Nu "ie".

 Minute mai tarziu, niste soldati de la unitatea de peste garla, se opresc in buza "locului" si, zarind niste rasaduri aruncate pe acolo, o intreaba pe babeta:

- Saru-mana, mamaie.
- Hai sa cresti mare.
- Nu va suparati, ce sunt rasadurile acelea, cartofi?

Baba, mandra de noua achizitie gramaticala,   raspunde tantos, raspicat (s-o auda si fetele-i cele cu carte):

 - Nu, maica, sunt vie!

Lesin, sughituri, stupoare, tavalit pe jos printre razoare.

- Breee, nu SUNT vie. E vie!
- E, %$^$%^&**% in gramatica voastra, bine ca sunteti voi destepte!

:)))

N.A.:  1. baba, babeta, bre mămaie au fost intotdeauna forme de alint pentru mamaia noastra, sa ne intelegem;)
          2. Am mai spus si in articolul anterior, mamaie era spurcata la gura, asta-i era farmecul, n-am de gand sa cenzurez si asteriscurile.
          3. "Aha, haha" este dedicatie speciala pentru mama, fiindca sunt convinsa sa recunoaste sunetul si faptul ca l-a preluat si ea. :D

Piticul care danseaza, gainile ucigase si al naibii horcait

Va mai amintiti de dumnealui?




A mancat-o pe Karioka undeva sa povesteasca de moroi si alte necurate din astea, de prin vremurile de demult, de n-am mai dormit azi noapte, de frica si sudori reci.

Avea si mamai-mea povesti din astea cu Iele si cu necuratul cu manunchiul de busuioc, dar tre' s-o interoghez pe sor-mea, ca ea era reporterul de razboi, eu muream de frica cu plapuma in cap, si mai multe nu.

Sor-mea a fost dintodeauna mare consumatoare de povesti de groaza, le savura cu o placere aproape sadica, daca ma intrebi pe mine. Beleaua nu era asta , ci faptul ca isi asigura, totusi, garda de corp, in caz ca se materializa frun ududoi din ala , asa ca ma tinea pe mine treaza ori de cate ori dadeau aia de la TVR Twin Peaks sau Pasarile lu' Hitchcock (alt dement si asta!).

Mama care m-ai facut, muream de inima. Era atat de sadica, incat ma forta sa stau cu ochii beliti in televizor, nu cumva sa pun patura in cap sau sa ma ascund dupa ea. Nooo, arta cu bau-bau trebuia traita din plin, iar eu am fost victima colaterala.

Imi amintesc ca au redifuzat, acum cativa ani, Twin Peaks, si am incercat sa-l revad. Ma gandeam ca poate acu' , la maturitate (ntz ntz), voi fi devenit imuna. As! E de ajuns sa imi spui cuvantul de cod "piticul" si mi se face parul maciuca, mor.

Dupa ce am vazut, cu deosebita placere (mentionez ca aveam fro 6-7 anisori, deci puternic susceptibila de pishu pe sine- adica pe mine), "Pasarile", m-a lasat nebuna singura in pat si s-a dus la poarta, sa se pupe cu gagica-su (actualul sot), iar eu am mai murit o tara, ascultand crengile copacilor zgariind tabla de pe casa si imaginandu-mi cum gainile, ratele si curcile lu' mamaie s-au transformat in zombie papatori de copilasi cuminti. De vis!

O alta opera de arta care s-a lasat cu strigaturi a fost "The Grudge" , o balarie japoneza cu morti umblatori si multe horcaituri, la care am racnit mai ceva ca-n filmele alea cu americance blonde si cu decibeli multi. De fapt, sunt aproape sigura ca, daca as fi fost undeva in apropierea unei ape, as fi fost interceptata de toti mormolocii/serpii/pestii si eventualii delfini din arondisment.

Tare as vrea sa inteleg ce placere gasesc "aficionados" asa frumos si artistic si expresiv la o aratare care horcaie si casca ochii la tine, de-ti ingheata sangele-n vene. Chiar vreau sa stiu! Ce e , fratilor, atat de artistic la un film de groaza? Ce?




P.S.: Sper ca va e clar ca nu aveti sanse sa ma scoateti la film daca nu cumva e film cu cai sau desene animate, da?