Un an cat o eternitate si un pic

A fost un an infiorator de lung si de greu si, cu toate astea, a trecut ca o tornada peste mine, Dorotee inversunata, cu slapi in loc de conduri fermecati si coditele valvoi, prea multa furtuna a fost.

Sa zic ca-s mandra de mine? Hm, as zice, pana la urma fiecare isi cunoaste limitele, unele mai rigide, corzi de chitara electrica, altele mai gumilastice, hubabube parfumate, ne intindem si ne adunam,si ne remodelam pana cand ne privim in oglinda si nu ne vine a crede.

As minti sa spun ca inceputul lui 2013 nu m-a gasit sperand ca o sa-mi fie mai bine, nu stiam ,insa, ca voi gasi curajul sa fac un pas atat de mare, mi-a fost frica de mine, de lume, da,gura lumii sloboda, mi-a fost teama ca o sa isc o serie de nefericiri in lant, ca voi gresi iremediabil,insa am sarit in gol si nu regret.

Anul asta cat o eternitate a fost piatra mea de hotar, am ales sa salt pasul si sa transform primii 28 de ani din viata mea in fundamentul restului vietii mele si cred ca e un pret extraordinar de bun pentru tot binele ce va urma.

E atunci cand...

Ma simt ca un copil pentru ca primesc nuiele cu funda verde sclipicioasa si inimioara din fetru. Oare ai vazut ca era o inima acolo?
Cand te vad cumparand lipici ,sa-mi repari cadoul, si as vrea sa nu se fi rupt, numai sa nu te vad necajit...sau poate am sa-ti spun ca imi place asa cum e, putin rupt.
E atunci cand zici tu ceva in supermarket si eu mai mai ca abia astept sa ma prefac suparata si rad in suflet, iar tu ma lipesti de tine in fata raftului cu conserve, sa imi tiuie urechile a liniste si a bine.Si a tine.
E cand ma duc la culcare inaintea ta si te aud razand dincolo cu prietenii tai si ma bucur ca ti-e bine, pentru-o clipa, si-apoi ma zoresc sa fug, sa dorm, sa visez, c-acusi ai sa vii si ai sa-mi ceri sa ma iei in brate.

Mai e si atunci cand, singura acasa, ma rostogolesc prin pat si dau cu nasul de perna ta si te miros si mi-amintesc ca azi, la munca, la metrou, in tramvai, cand scriam un mail si beam o cafea, imi lipsise mirosul tau.

E cand razi rautacios, bucuros, satisfacut, ofticos,galgait, copilaros, cand as face tumbe si flicflacuri cu mintea, sa-ti tin rasul ala viu,ca esti viu.

E cand imi spui despre tine si nu stii ca ma dor durerile tale,dar ca ma bucur ca mi le spui.

Si mai e atunci cand vii si cand pleci, cand te iarmiros si ultimsarut,sa iti tina, sa ne tina, cand imi pupi mana si cand iti stralucesc ochii si aprinzi luminile orasului pentru mine. Si n-ai habar ca ai putea aprinde becul din camera si tot ar fi Craciun in inima mea.

Atunci e fericirea.

Curajul de a nu fi ok

Astenie de toamna, ai vrut bine, na d-aci! - ganduri de octombrie, joi, imi invidiez motanul

 Afara e soare, ciorile ciripesc hitchcockian si miroase a frunze arse si studenti in anul intai care dadura de viata de capitala si traiesc amoare fluturistice prin parcurile orasului, de n-ai loc sa-ti plangi de mila ca trece vremea si imbatranesti si-o sa mori si, aoleu, peste trei luni fac 29 de ani si e atat de putin si prea mult,oh vai.

As dori sa-i multumesc pe aceasta cale prietenei mele Rodica pentru revelatiunea pe care ,iaca, mi-o revelat-o mneaei in aceasta mirifica, poetica and all that shit indian summer zi de toamna.

Sufar de astenie de toamna. Si daca nu exista, ete c-o brevetez eu.
Se manifesta prin rabufniri aleatorii de diva haliudiana pe la 1920 (toamna, ha!), cam pe cand erau filmele pe mucles mode si, ce sa faca si ele, saracele, dadeau pupila peste cap ca sa-si exprime vagi nemultumiri/isterii,etc.

Revenind.

Sufar pentru ca in casa e, in sfarsit cald, pisoiul doarme pe mine gramada si suspina cand il iau in brate. Insuportabil de adorabil, va spun.

Ma macina , evident, si faptul ca am mancat o tava de tiramisu si singurul regret pe care-l am apropos de el, tiramisu-ul, e ca s-a terminat.

Mai sufar si pentru ca daca mi-e somn, dorm, si as mai dormi inca o zi si-o noapte.

Pentru ca mi-e dor de Dana, de Denisa si de Irina, pentru ca as manca numai carbohidrati cu carbohidrati si garnitura de sosuri grele cu toate branzeturile lumii si al dracului Mega Image mai are putin si-si deschide magazin in scara blocului meu, iar eu nu fac fata tentatiei.

Mai sufar si din cauza de ciocolata, bomboane, gomboti, cartofi prajiti, pupaturi, unghii rosii, radacini nevopsite, zambete din felii de rosie, miorlaieli si motaneli, hahaieli, iar pupaturi, si , in mare, prea mult bine.

Daca va spun ca sufar si de prea multa muzica, de topait la Pink Martini , de suspinat cu corifei si bocit cu muci la filme cu cai, veti intelege, iaca, de ce viata este greu.

O toamna absolut insuportabila , va spun, iar medicul crede ca mi s-a urat cu binele. As indrazni sa rad in nasu-i avizat si sa-i spun ca imi fusese, intr-o vreme, bine cu uratul, now that was something I could manage.
Acuma, na belea, cum gestionam frumosul?
Ha?

A,da, si vad rasaritul din patul meu, de la etajul sapte. Teribil , va spun, absolut inadmisibil. Ntz.

Asa ca hai sa radem si sa ne dantuim, zic, a venit toamna, colega mea de etnie olteneasca vine la birou in cracii goi, n-acoperim nimic, sa-si vada fiecare de inima sa. 






Disclaimer: acesta este un post de plangere de mila,intru popularea blogului. Intrucat nu mai am drame personale, ergo nici inspiratie, am decis sa-mi creez propriile apasari existentiale. Unii ar spune ca asta denota, deja, o mica problema. Patologica,gen. Le lol.

Aveam strampi roz de dantela, i-am julit, dar mi-a trecut

Aveai strampi roz de dantela, i-ai julit, dar o sa-ti treaca

Sa stii tu,da,ma,tu, ca filmele au si ele un sambure de adevar. Ca exista clisee,dar daca-s bune,e voie, binele sa se repete,sa creasca, hai lasa , sa fim noi aia care repeta istoria.

Si sa stii ca-i fericire, ca vine lin, nu fara frici, dar vine si-o s-o recunosti cand te-o orbi soarele intr-o seara, pe o alee, asteptand. Si ca miroase a scortisoara si cafea si fum de tigara impartit la doi.

Ca e frumos si acasa, in varful patului,cu motanul in brate si un castron de mancare calda.

Te rog frumos sa te ingrijesti,suflete,spala-te pe dinti, mananca ceva bun, hai da si cu un pic de rimel,asa. Esti frumoasa oricum, dar parca iti stralucesc ochii mai altfel cand te 'grijesti. Ai mila de tine si fa bine si razi un pic, parca ai stele cand razi, stii ca stii, iar eu promit sa te duc sa dansezi, sa ti se umple bolta de hohote.

Ca tot greul lumii merita osteneala si te rog, te invit, sa urzesti din durere panzeturi noi pentru casa sufletului, sa iti patrunda lumina in inima in nuante noi.

Hai ca se poate,duca-se ce a fost, fa-ti curaj,go. Zboara.

În zodia babei

Iacă veni ziua măreaţă şi mă mutai la casa mea, ca o mutter familias ce sunt eu, capul fameliei mele de o persoană, care este, adică sunt. De bine ce mă mutai joi seară, vineri îmi luai tălpăşiţa spre orizonturi cu aerosoli, că prea mă spetisem cărând nimic (au cărat alţii) şi aranjând prin casă iar fix nimic (în afară de lumânările parfumate, că-mi zise un coleg că cică dacă ţi-e silă de şmotru, dai foc la o ghiulea cu ylang ylang floarea primăverii şi acoperi toate putorile...dar divaghez).

Aşa. Şi deci revin eu acasă după un sfârşit de săptămână în care nici de băut n-am băut şi nici de îndopat maţul nu l-am îndopat (cum nici Usain Bolt nu şi-a rupt pingelele când a luat-o la sănătoasa- inside joke -) şi decid să mă relaxez aşa cum văzui eu în vremea în care aveam cablu teve. Deschid şliţul la pantaloni, dau drumul la menestreli să-mi cânte şi decid să încep despachetatul cu o binemeritată pauză de bere (cu suc, că suntem doamne).

(Duminică, 22.15pm )
Şi ţâr.
Hă? Ignorăm, nu ştiu nici creaturile văzduhului unde stau.

Iar ţâr.
Hm. Dar cine ştie unde stau fie n-ar veni, că dă ture de teren, ori mănâncă șuberec pe litoral, deci ignorăm.

Şi ignor. Şi ţâr.
Mă urnesc, fără să trag fermoarul la nădragi.
De dincolo de uşă o voce menopauzală ciripeşte languros :
" Eu sunt, vecina!"

Trag fermoarul şi deschid, având grijă să pun papucul roş-pufos în uşă, că aşa văzui eu în emisiunea aia cu " how to avoid getting killed if a psihopat cu cuţit îţi sună la uşă la ceas de seară şi tu eşti tâmpită şi mai şi deschizi".

- Da?
- Vecina de dedesubt sunt , grăi arătarea cu capot albastru de catifea şi un permanent ce i-ar face în ciudă saltelei mele cu memări fom rahat.
- Da?
- Am o picăturică pe tavan la baie şi siiiigur siiigur de la dumneavoastră e!
- Când a apărut?
- Mai demuuuuult.
- Păi doamnă, io dădui drumul la robineţi taman joi, nu cred că v-am inundat retroactiv.
- Nu , dar sigur de la dumneavoastră e, ştiu io.
- Păi bine, şi de ce n-aţi chemat instalatorul?
- E, am zis să aştept să văd dacă se face mai mare, şi desenează o gaură cu degetele, făcându-mă să mă minunez la reperele geometrice ale lui tanti, dar na, sunt tânără,ce ştiu io.  Dar v-aţi mutat aici recent?
- Joi. Chemaţi instalatorul şi rezolvăm problema, na.
- Nu ,nu, lăsaţi. Dar sunteţi singură?
- Da. Vreţi să sun eu instalatorul?
- A, deci nu sunteţi măritată.
- Nu, doamnă. Bun, deci când vă hotărâţi să-l chemaţi, lăsaţi-mi un bilet în uşă şi rezolvăm.

N-apuc să termin propoziţia că se lungeşte mai ceva ca hubba hubba şi-şi întinde gâtul de gazelă în direcţia sufrageriei. Io fixez uşa cu papucul, îmi strivesc degetul mic de la picior, a dracu pufoşenie. Baba deja jubilează:

- Mvaaai, dar ce mobilă frumoasă aveţi, e de sufragerie?
- ???? Ăăăă,păi e ÎN sufragerie, deci ...da?!
- Foarte frumoasă, e set cu aia din dormitor?

wtf, vrei să ştii dacă armonizai fengshuiu cu instalaţia de la budă?

- Da. Bun, deci rămâne să mă anunţaţi când vine instalatorul, da?

Şi dau să închid uşa.

Moment în care baba face inimaginabilul. Îşi desnoadă şnurul de la capot şi mă gratulează cu imaginea unor ţâţe care nu mai ştiu ce-i aia gravitaţie de când era bunica fată , ţopăind ghiduş de după un furou din ala ca-n cărţile lu tanti Sandra Brown. Da, episodul ăla în care îl găseşte pe ăla s-o pupe p-aia în grădină şi pornesc sprinklerele fix pe mătasea ăleia. Iar divaghez.

Eu leşin, ea dă să mă mai întrebe ceva, dă să-mi ceară numărul de telefon al proprietarei, îi spun că încă nu şi-a instalat fixul şi se vede forţată (de uşa mea care i se închidea în mecla-i madamtousseaudiana) să se retragă. Încheie capotul peste ţâţele moarte şi-mi urează o noapte bună şi se scuză pentru deranj, înainte să apuc să mă dezmeticesc sau să pricep ce taifun m-a lovit şi cum fac să scap.

Fii pe pace, mammare,nici că se mai repetă, te pupă Goe pe picătură!

La 2 Mai

Life lately - ganduri de luni, august,vine toamna bine-mi pare

Lumea  începe să se obişnuiască cu faptul că divorţez. Am dispărut din viaţa prietenilor şi familiei mele nişte ani, fără a fi o victimă,permiţând să se întâmple tot ce am trăit în ultimii cinci ani. Am ieşit din căsnicia asta ştiind că tot ce îmi va trebui vreodată în viaţa asta port cu mine, fără a şti sau spera ,însă, că dincolo de nebunia care a fost mă vor fi aştepat toţi.
Fără explicaţii, fără reproşuri, ci pur şi simplu cu multă dragoste şi dor, m-au primit înapoi.
Nu voi înţelege ,probabil,întru totul, ce am făcut să merit atâta iertare şi iubire, însă o primesc. Şi mă las răsfăţată,iubită şi alintată de toţi. Şi cred ,oh da, chiar cred, că mai există speranţă în lumea asta.

Am înţeles şi ce înseamnă să te iubeşti, cum e când Dumnezeu îţi dă dar nu îţi bagă în traistă.Credeam că trebuie să te lupţi aşa,tare tare, cu mâinile bătătorite şi cu sufletul rupt, ca să primeşti. Nu. Odată făcut primul gest de bunătate faţă de tine însuţi, binele vine. Şi uite aşa, în câteva clipe, mi-am găsit un job nou,unul la care visam de mult,o casă cu masă în dreptul ferestrei, să fac bun cu soarele-n blide, şi liniştea.

În primele zile eram amorţită, mi se părea ireal că am reuşit să fug, de parcă m-aş fi trezit dintr-un coşmar fără sfârşit. Apoi am fost furioasă pe mine, că am stat atât, că am permis prea mult, că n-am urlat după ajutor decât în mine.Plecasem de mult,dar aşa sunt eu, port doliul in presentiam, să ştiu că dacă plec îmi iau doar sufletul şi speranţele cu mine, nici un regret. Acum zâmbesc. Mi-am salvat viaţa şi îmi reaud vocea.

Râd în fiecare zi. Cu lacrimi, cu muci, cu sughiţuri, din capul pieptului aşa. Şi mănânc puţin şi bun, şi-mi las corpul să-şi revină după tonele de medicamente şi de durere înmagazinate pănă-n măduva oaselor.

Cred în continuare în iubire, ba poate acum mai mult decât oricând, şi, deşi ,cumva, nu e drumul pe care mi l-aş fi dorit pentru viaţa asta, it makes sense.
Aici unde sunt, m-am găsit. M-am decantat pe mine şi ştiu că nu vreau decât tandreţe şi respect. Şi multă dragoste.O voce care să-mi răspundă, să-mi urle şi un suflet care să mă asculte.  Iar pentru luminaţii vieţii asta înseamnă tot.

Mi-e dor să gătesc ,dar singură nu-mi place să mănânc, aşa că mi-am luat linguri verzi şi farfurii roşii, să ademenesc suflete flămânde ,ca mine, în casa sufletului meu.Uşa e deschisă,prieteni.

Şi, cum spuneam acum nişte ani, e de bine, mă. Avem de trăit , nu de murit. Şi de iubit, nu de fugit.

O săptămănă minunată cu milă de voi vă doresc. Râdeţi,pupaţi-o până v-or ustura buzele şi strângeţi-o în braţe pănă începe să doară.Abia atunci va şti că este liberă, că zboară.

Dragă fericire, Dragă Anastasia

Dragă, dulce Anastasie, puică iubită ,


Ai să afli, într-o zi, cât de invocată, dorită şi  aşteptată ai fost. O privesc pe mama ta , de peste zece ani deja, devenind ea, crescând şi ştiu , azi, că drumul ei a fost pentru voi, pentru tine.

Puică mică,  azi sunt şapte zile de când exişti şi totul e firesc, ai aterizat pe lume într-o mare de iubire şi vei crede, poate, că lumea-i toată aşa.

Lasă-mă să-ţi spun , însă, cum era înainte să apari tu, când erai un vis pentru părinţii tăi, când am privit-o pe maică-ta şi am ştiut că ai început să devii. Măi Anastasia, minunea ta a fost scrisă pe chipul părinţilor tăi încă dinainte de a se şti  pe-aici că soseşti.

Cu emoţii,cu frică, cu dorinţă şi infinită dragoste au învăţat ai tăi să se iubească şi să se ingrijească, ca să ai acum cuibul ăsta în care ai nimerit cum nu se putea mai bine.

Vom creşte toţi, împreună, tu firesc, noi cu lacrimi în ochi, pe lângă tine, cu emoţie şi umilinţă că-ţi suntem martori,minune.

Ai să creşti tu, luând totul de-a valma firesc, însă trebuie să ştii ceva.

Dragă Anastasia,

Eşti infinit, incredibil şi necondiţionat iubită. De mama, de tata, de unchi şi mătuşi, de bunici şi de veri, de tot cercul ăsta magic de iubire pe care părinţii tăi au ştiut a şi-l ţese în jur. Şi eşti iubită şi de mine.
Şi vreau să ştii, că să nu uiţi, că am plâns toţi de bucurie când te-ai născut, că azi am vorbit cu maică-ta la telefon şi chicoteam ca două puştoaice, dându-ne seama că ce trăim acum e aşa...istoric. Şi ţi-am auzit mieunatul de bebeluş prin telefon şi-am plâns iar un pic, că uite aşa iubeşti fiinţe fără să trebuiască să le vezi. E ca un fel de credinţă, pur şi simplu cred şi te iubesc.

Şi îţi ofer şi eu, azi, inima mea  de mătuşă şi promit să nu te învăţ numai tâmpenii, cum crede nebuna de maică-ta.Şi nici schnautzer uriaş n-o s-o las să-ţi ia, că nu vreau să te fluture ăla ca pe-un steag, când o fugări guguştiuci prin parc. Şi-o să desenez cu tine şi pentru tine, şi-am să te las să mă înveţi tu cum e cu iubirea şi viaţa.
A,da, şi vom merge toate trei pe un deal, pe bancă, sub un copac, să privim ploaia. Dacă ai putea fi fetiţă salon şi să dormi la momentul respectiv, aprecia-vom, că de când tricotăm fantezia asta.... Dar poţi să faci şi concert de cameră,dacă vrei. Şi ştii de ce?

Pentru că oricine sau oricum vei decide să devii, oricât de aproape sau de departe vei fi de familia asta a ta, orice ai face în viaţa asta, eşti infinit,infinit, pănă la Dumnezeu de iubită.


Bine ai venit!

Mătuşi-ta Monica.

P.s.: să nu-crezi pe unchiul dinţar când ţi-o zice că-s scorpie şi varan, promit să dau un biberon cu lapte. 

Oglinda bună, oglinda rea

Emoţii bune, emoţii pozitive, prieteni zeci şi gânduri mii, încrederea că doar tu te poţi salva, mirosul de vinete coapte de pe străzi, cozonacii, muzica, iubirea, un parfum bun, toate aruncă stele din suflet peste oglindă şi o fac frumoasă. Şi visează ea,oglinda, că papucii ei dansează.
Şi-i fericită.

Cică albastrul înseamnă comunicare, am îmbrăcat-o şi pe mama în el, să-i arăt că încă avem o fereastră directă între noi, că n-am plecat niciodată, doar mă rătăcisem.
Şi un cântec, doar pentru voi. O săptămână minunată, sufleţi şi sufleţele!

O viaţă ca un ghem de sfoară, o inimă de celuloză - umbre 22

Nu pot şi nu voi vorbi,pentru că nu este vorba doar despre mine. Ce-am avut de strigat şi de urlat am aruncat în sufletele celor care-mi ştiu mâinile pe de rost, de cât au ştiut a mi le strânge în timp. Am trimis în lume gânduri şi poveţe,de le-oi fi învăţat şi eu pe toate, dar răspunsuri pentru alţii n-am.
Nu voi vorbi, s-au spus toate, e târziu, iar inima mea nu caută dreptate, nici răzbunare. Inima mea ştie şi eu,cu mine, mi-s bine. Mi-s reală, mi-s a mea.
Am fugit de lume, de serviciu,pentru încă o săptămînă,ca să mă întorc în lume respirând din nou, eu nouă, eu la fel.
Nu căutaţi,nu întrebaţi,nu judecaţi. Onoraţi-vă inimile şi speranţele.Şi prietenii.




Pentru toate braţele care m-au ţinut şi mângâiat şi hrănit: MULŢUMESC!

Mulţumesc Ale, Mulţumesc  Ada, Mulţumesc  Dana, Mulţumesc  Adriana,Mulţumesc Cristina, Mulţumesc  Cătălina, Mulţumesc  Nicolle, Mulţumesc Lara , Mulţumesc  Roxana, Mulţumesc Ioana, Mulţumesc Mama !

Mulţumesc!

Nu vă îndoiţi,dară, ci vă bucuraţi :) I am back!

Pentru voi:

Am pornit în lume c-o rulotă roz

Bună dimineața în noua ta viață,mi-a spus prietena asta care mi-e prietenă pentru simplul fapt că e o inimă care simte alte inimi.
De-acum,dintotdeauna, de fapt, sunt eu cu mine, cu lumea, cu speranțele și credința mea că în viață poți avea mai mult decât ok,decât suportabil.
Le mulțumesc tuturor îngerilor mei care mi-au întins brațele lor în ultima perioadă. There shall be happiness, I tell you.

Copyright pe durere - gânduri de joi, iulie, vara, don't make it about you

E un amalgam de idei, deci să le așternem, cum or veni. Nu e despre voi nici postarea asta, e despre mine și ce gândesc eu, luați-o ca atare. Ca un exercițiu de elasticitate mentală și emoțională, de așa văd eu lucrurile, lumea e un caleidoscop, s-ar putea ca la anul să văd roz, azi e vernil.

După scurta și prea puțin relevanta mea implicare într-o campanie de acum aproape doi ani și, din nefericire, după decesul lui, al copilului, m-am pus să scriu eu o postare despre ce emoționant și dureros e , măi domle. Și mi-am luat castana de la o prietenă și am priceput.

Mi-am amintit de propria mea durere, când am pierdut și eu un copil, 4 centimetri de bebeluș, dar un bebeluș. Și , așa, pierdută în durerea mea cum eram, m-au ajutat îmbrățisările,vorbele bune, dar m-au iritat și lovit peste măsură toate asigurările de un orizont mai bun, că a ajuns într-un  loc mai bun.

Perspectiva asta pe care o capeți, privind din afară, îți permite să știi că va veni, poate, alinarea, ca se va trăi, respira, că suferindul se va recompune, poate, la un moment dat. Însă eu, tu, ăsta care te dori pe tine de moarte și greu, nu dai doi bani pe încurajări de va fi bine. În groapa în care ești când lovește durerea, îți țiuie urechile de liniștea aia, urli mut și te întrebi dacă în secunda următoare vei reuși să tragi o gură de aer sau te vei înneca de tot.

Și-ți aparține. Durerea,ea.Ai copyright pe egoismul propriului doliu, ai voie să-l proclami, să-l urli sau să ți-l păstrezi ție.
Da, e frumos, dai din cap când auzi că mi-e rău, dar , te rog, nu face din durerea mea motivul tău de întristare. Știu că empatizezi, că ai un nod în gât imaginându-ți, dacă poți, cam cum m-am rupt în nouă, însă , dacă te deloghezi azi de pe net, nu o să vii să-mi speli rănile, te vei întoarce la ale tale, încă rânduite, încă vii.

Ce vreau să spun eu este că în probleme de durere și iubire, lăsați trăindul să și-o proclame, să ceară și să arate cum vrea își afișeze doliul pe catafalc.

O scrisoare, un mesaj, un gând pentru îndoliat fac mai mult decât un status și o poză. Și, da, am făcut și eu gafa asta, când, de fapt, n-a fost despre mine, ci despre alții.

Așa că da, mă gândesc eu, când e vorba despre durerea altuia, întinde-i mâna și întreabă-l pe el cum vrea să o traiască, fiecare o gestionează diferit și are dreptul să și-o asume ca fiind doar a lui.
Respect.

Oglinda bună, oglinda rea

Este a patra săptămână de oglindă și încă nu m-am plictisit sau speriat, e bine. Am prins curaj, între timp, să arăt și ce mă nemulțumește la mine, grație doamnei doctor, ca să vezi cum ne ajutăm noi pe noi între noi, uite așa.

Principalul scop al proiectului , cel de a-mi ridica , cumva , stima de sine la cote decente nu a fost, încă, atins, ar fi prea ușor și-s tare multe de scos la iveală, însă observ, deja, ceva îmbunătățiri, 

Prima ar fi că de la a mă forța să mă aranjez în fiecare zi, pentru poză, am ajuns la a mă distra cotrobăind prin șifonier, making myself pretty. Iată că și pedanteria se educă. Multă vreme l-am luat pe băiețism în brațe și am fugit de rochițe și ținute aranjate, crezând că nu mi se potrivesc sau că nu ma potrivesc eu cu eleganța. Până am aflat că există culoare în toate, trebuie doar să ai curaj. Mai o eșarfă, mai o ojă, mai o fustă roz, poți fi funky-șui-haligantă bine mersi.

 Râdeam de dimineață cu Mihai pentru că mi-a zis că se vede că am dormit bine, asta însemnând că am niște cearcăne de-a dreptul curcubeice, toate tonurile de gri-bleu-mov pe moaca mea. Vă explic. Cearcănele sun trăsătură definitorie în familia din partea tatălui meu, ceea ce înseamnă că dacă-s odihnită, zen și floricele, cearcănele sunt la datorie. Dacă nu dorm și mă umflu, arăt de parcă aș fi făcut tratament cu botox.
Adriana îmi amintește, deseori, cum m-a văzut ea la facultate, toată albă și senină, nema cearcăne și m-a întrebat dacă mi-am făcut ceva anume. E posibil s-o fi scos din sărite când i-am răspuns, cât se poate de sincer, că nu mai dormisem de trei zile dar că apucasem să mă pensez, deci poate de-aia. :)))))

Mai am și moaca vizibil asimetrică, motiv de hăhăială când am ajuns cu Albuleasa la uelnesu vieții, de ne mermeliră aia cu herbalaif stuff și mă mai și dădură exemplu de reușită cosmetică: "- Mvaaai, ihihiincreheeedibil! Vedeți? Vedeți? Jumătatea pe care s-a aplicat mermeleala magică e mai fermă și erectă! Incredibil, miracol!
 - Ăăă, tanti, așa erectă m-au coprodus părinții mei, sunt strâmbă din născare și mă mai și ustură fața, so no miracle here! :)))

Vorba lui Mihai, dacă vom avea copii, bieții de ei n-au nici o șansă la un nas frumos, suntem strâmbi indiferent de craca genealogică de care s-o agăța bietul produs genetic. Dar măcar suntem buni la suflet:D

Revenind la fotoșuting, poate așa conving lumea că am niște multe kile în plus, burta e acolo, dar prinde bine după nouă ore de lucru, când mă nimeresc într-un autobuz plin de cocălari și încep să-mi mângâi șuncile visător-hormonal, de- mi oferă aia locul una - două :))) Dacă nici asta nu demonstrează că-s capabila să scot ce-i mai bun dintr-o situație cu celulită, zău că n-aveți umor!

Bănuiesc că primul pas a fost făcut, învăț să trăiesc cu mine și , chiar dacă nu mi-e întotdeauna drag, măcar acum pot să râd la cât de strâmb m-am cocoțat în vârful vieții mele.

Oglinda bună, oglinda rea

Mi-a plecat fotoșutăru  în vacanță, așa că va trebui să vă mulțumiți cu spiritul farmecului trecut, o poză de săptămâna trecută. mi-a cam plăcut de mine, ce să zic:))

Admirați și apreciați, vă rog, postura, ținuta, aerul jemenfichist, balustrada corporației și oja sărită (slavă cerului pentru zoom out). Începe să-mi placă această pițiponceală terapeutică, în viața mea n-a fost atât de ordine în șifonier ca de când am început proiectul, zău că e benefic.

Vă invit în celula noastră, gașca s-a mărit și înfloresc damezele, de săptămâna asta au intrat în hora Șilavaracald și Ilinca, să vedeți voi cum se umple țara de mândre mândre, ura!
 

Douăzeci de lucruri posibile dar puțin probabile

Am un talent deosebit la a evada din realitate și a-mi imagina vieți alternative, "dar dacă"-uri atât de colorate încât aș putea să le ating, însă mă trezesc din reverie și știu că, așa simplă cum e, viața mea e deja foarte plină și este bine.

Să aleg douăzeci de lucruri pe care aș dori să le fac, dar este prea puțin probabil să ajung vreodată să le realizez poate părea o sarcină ușoară, când ești așa, ca mine, mereu trecând prin viață mai mult plutind, decât pășind, dar fie. Challenge accepted, my dear Aphextwinz.

1. Să scriu o carte atât de emoționantă, amuzantă, genială, încât să râdă și să plângă lumea citind-o. Și astfel să devin noua revelație a literaturii moderne. So not gonna happen :)))

2. Să ne luăm o casă undeva în Grecia și să ne bem cafeaua de dimineață la o măsuță, pe marginea uliței, să dormim după masa, în fiecare după-masă, și să ne primim prietenii în vacanță. Fezabilitate? Redusă spre inexistentă. Asta dacă nu cumva producem vreun pui de geniu bancar care o să-și facă un pustiu de caritate cu mă-sa și ta-su și ne expediază la Grecoteia, pentru tot restul pensiei. Lol

 

3. Să ajung să-mi permit un Volkswagen Beetle verde, decapotabil, ca simplu moft. Reamintim aici că m-am măritat din dragoste cu un boem, deci ne mulțumim cu poze și, cine știe, poate reușim să închiriem o astfel de bijuterie pentru o tură cu pletele-n vânt.

 

 4.  La finalul drumului cu gândăcelul de mai sus, în drum spre căsuța de la punctul doi, să ne întâlnim la cină cu amorul meu platonic, James Martin. Să-i mermelească hazbandului niște barbun la tigaie și alte astfel de orătănii marine, în timp ce eu aș suspina diafan la auzul accentului de băiețel din York. Le sigh. 

5. Să țin un recital de coveruri după Tony Braxton, Celine Dion și Andrea Bocelli în fața unei mulțimi emoționate până la lacrimi. Hazbandul zice că ar plânge lumea ca să tac, nu știe el ce e talentul, poezia, mesajul. Ooooooooooooool baaaaaaaaaaaaaaaaai maaaaaaaaaaaaaaaaaiseeeeeeeeeeeeelf!

6. Să dansez un tango pasional cu hazbandu, să-mi fluture urechile de emoțiune și să-mi facă jenunchii gelatină când mă înnoadă și mă sucește, passionellement așa:

 cu această melodie pe fundal:

Eee?

Nici asta n-are șanse să se concretizeze vreodată, iar cei ce l-au văzut vreodată zvârcolindu-se pe Tarkan sau Rammstein știu foarte bine că țin la gioalele mele mult prea mult.

7. Să stau la o băută cu Alteța sa Căpiatul Harry, preferabil într-un pub irlandez. Nu știu de ce (de fapt, știu), dar cred că e un spectacol uman și accentul, oh, accentul, dar pistruii? aaah, pistruii. A,da, și ar trebui să vină îmbrăcat în uniformă, că așa e frumos când scoți o doamnă la bulivar, ca un prințișor ce ești. :D

8.  Să locuiesc într-o comunitate Amish sau Huterită pentru câteva luni, pentru că mașina timpului nu există, să mă întorc în secolul 18, așa că m-aș mulțumi cu atât. Plus că mi-ar sta bine cu bonețică și ținute uni, nu credeți? 

Fac pariu că și bârfele ar fi mai suculente: Ai văzut, fată, ce didiței jalnici și-a croșetat aia la bonetă? Dar laptele covăsit, mvaaai, smântânit de doar două ori? Încotro se îndreaptă lumea asta, nț nț?

9. Să-mi deschid o librărie micuță, cu cărți speciale, vechi, noi, necunoscute, de suflet, de departe, de aproape, cu cont deschis pentru clienții fideli și  cu trei mese într-un colț și veioze pentru cei ce vor să rămână să citească ;și cu seri de lectură, cu miros de hârtie, cafea și covoare persane pe jos.

10. Să deschid un centru afterschool pentru copii ai căror părinți nu-și permit așa ceva. Cu mese asigurate, profesori, jucării, șanse. Lăsați investitorii să vină la mine!

11.Să înot în Amazon.

12.Să lucrez ca bonă-voluntar pentru bebeluși de elefant, girafe, rinoceri și orice alte animăluțe orfane, de fapt. . 

 

13.  Să dansez într-o discotecă globală, în aer liber, împreună cu tot restul mapamondului. O singură melodie, un singur ritm, paisprezece miliarde de brațe în aer, șapte miliarde de lampioane. 

14. Aș organiza un curs de bune maniere pentru toată populația lumii.Mai ales pentru cei care consideră că nu au nevoie de el. Aș pune un accent deosebit pe tact, discreție și pilirea limbilor. A da, și pe dezvățarea oamenilor de țopăitul cu furculița prin blidele altora. Ah, ar fi o facultate în toată regula.

15. Când vine vorba de călătorit, aș merge în toată lumea, așa că e greu să aleg o destinație. Aș face, deci, înconjurul lumii , cu soțul meu, să facă mișto de mine când m-or fugări tarantulele prin junglă sau m-o vedea ca un arici cu 500 de ace înfipte în popo, pe undeva prin Tailanda.

16. Mi-ar plăcea să joc într-un film de dragoste, din ăla cu cai, de plângi și râzi cu sughițuri.

17. Dacă n-ar râde Mihai de mine și dacă n-ar costa o avere, mi-aș cumpăra o tricicletă pentru adulți, pentru că nu știu să merg pe bicicletă și am oroare de ea. Da, râdeți cât vreți, haha. Nu, nu lipsea un geniu ciclist din viața mea ca să învăț să merg și nici de sfaturi n-am nevoie. Vreau doar o tricicletă. Asta:D

18. Înghețată cu aromă de cartofi prăjiți. A fost fantezia copilăriei mele, încununarea a tot ce iubesc mai mult pe pământ, deci este fezabilă, dar nu știu cine s-ar încumeta să o prepare, însă eu aș fi, cu siguranță, client fidel. Dacă ar avea și sirop de ou ochi și ceva fulgi de brânză rasă, ar deveni cu siguranță produsul anului. Poate ar trebui să încerc s-o inventez eu, hmm, să vezi atunci cum rezolv eu cu punctele 1-17 :)))

19. Să trăiesc suficient cât să primesc extratereștri în vizită, la cafea, sau să ajung măcar la Roswell și să mă conving. M-aș oftica teribil să mor fără să-i văd, exceptând, bineînțeles, cazul în care-s niște monștri asasini și atunci cred zic pas.

20.  Ultimul lucru pe care mi-ar plăcea să-l fac însă nu știu dacă voi reuși ar fi să bântui, după ce dau colțul. Aș fi, bineînțeles, o fantomică foarte simpatică și prietenoasă, genul acela care pune de mămăligă și îți face și-un chec cât ești tu la muncă. N-aș zăbovi mult, ci doar cât să văd ce mai faceți, cum merge treaba, a dat feisbuc faliment, din astea:D

Hai că n-a fost greu , mi-a luat doar o zi să născocesc douăzeci de lucruri pe care nu prea am șanse să le realizez în viața asta, dar am reușit. Dacă mai e cineva suficient de nebun să-și dorească leapșa asta, feel free. Eu mă duc să beau două găleți cu apă și să tai o gaină, că m-am deshidratat și-mi ghiorțăie și mațele, de când m-am apucat de scris.

Hai, spor la visare!

Sursa imagini : Google images

Libertatea capacului de WC

În adevărat spirit feminist, ca o luptătoare pentru egalitatea între sexe ce mă consider (vezi să nu, că daca pot să-l pun pe el să omoare gândaci, de ce n-aș face-o? :D ), doresc a vă prezenta astăzi o noua dilemă existențială. Care dilemă, existențială fiind ea, m-a pălit aseară, pe când îmi exercitam talentele de nevastă perfectă, băgându-i lui Mihai dejtu în urechi să văd dacă doarme.


Eh, și în timp ce eram, de bună seamă, desăvârșită și minunată, cu grijă față de somnul lui (că doar de-aia l-am controlat, să nu cumva să-l deranjez), am realizat că noi, femeile, suntem nițel scrofoline când vine vorba de problema capacului de WC.

Cu alte cuvinte, de unde și până unde , băi domle, sunt dumnealor, masculii, obligați să lase capacul, ca să nu dăm noi cu poponeața de porțelanul rece?


Adică, dacă pe noi ne enervează să găsim capacul ridicat, pe ei de ce nu i-ar enerva să-l găsească lăsat? De când nevoia de pișu femeiească prevalează limitările tehnice tipic masculine, ai?

Păi dacă tu , dragă zână delicată, cu popoul fin și alergic la porțelan, pretinzi, iată, egalitatea urinară și aștepți să găsești capacul lăsat, poate dai dovadă și de puțin respect și încurajezi diversitatea, având grijă să ridici capacul, după ce ai folosit olița. Că așa e frumos față de el, iar tu ești o delicată, deci hai să nu-ți stricăm firma.





Sau poți să te lași de melodrame conjugale și să accepți că așa cum el e capabil să-și ridice capacul, și tu poți să faci o ușoară mișcare de flexare a falangelor și să cobori nenorocitul ăla de capac, a?

Să proclamăm, dară, libertatea capacului de WC! Bărbați din toată lumea, răsculați-vă și lăsați capacul ăla ridicat! Aveți tot dreptul la un pipi din picioare, ahu ahu ahu!

Erată: Ca să nu existe confuzii, ne referim, iată, la colacul de wc, nu la capac. Dacă am fi făcut experimente de teleportare a urinei prin capacul de wc, nu am mai fi aici astăzi, ci ne-am prăji, ca niște clătite, undeva pe o plajă exotică. Am încheiat comunicatul.

Oglinda bună, oglinda rea

Bad hair day, bad mood. Toate florile din lume mi le-am lipit de sacou, poate poate. Mnu, n-a mers.
Azi e dată naibii oglinda, cred că-i maștera în ea.

Nunta fără lăutari

Pentru că tot a început sezonul nunților și multe cunoștințe ale mele se dau de ceasul morții pregătind nunta vieții/visurilor/secolului, etc, m-am gândit să rememorez și nunta noastră fără de lăutari.

M-a cerut de nevastă pe 23 august, acum trei ani, la doua săptămâni după ce suspinase pe plajă, privind un tătic, și după ce mă întrebase dacă nu vreau să facem un copil împreună. Eram, oficial, despărțiți de zece luni de zile, însă ne-am revăzut după ce ne-a lovit epifania că nu vrem pe altcineva și nici ca altcineva să ne șutească ursitul/ursita. I-am spus că , dacă peste încă doi ani, nu ne vom fi găsit ursiții, facem un copil. Le LOL: Eniuei, irelevant.

Două săptămâni mai târziu m-a cerut de nevastă și am spus da. Știam că, dacă există pe lumea asta o persoană pe care-mi doresc s-o iubesc până la final, este el. Să nu fiu ipocrită, mai știam și că ,așa cum e el, nebun și bun, cu bune și rele, îmi doream și știam că vom putea trece peste toate, cu drag și dragoste și cu riscuri minime de atentate cu tigăi de fontă în momente de maximă tensiune conjugală.

Pentru că m-a cerut de nevastă inopinat, pe mesinger, maică, și pentru că inelul de logodnă trebuia să fie într-un fel anume, ne-am întâlnit a doua zi, despărțiți dar logodiți fiind, la unirii, să ne luăm de logodeală.

Nu cred ca voi uita vreodată golul din stomac , când l-am văzut rezemat de balustrada de la metrou, gândindu-mă că asta e momentul ăla în care devin din singură a cuiva.Tipic mie, l-am găsit pe INEL la al doilea bijutier din magazin și mi l-a pus pe deget în 616, în drum spre casă. And that was it. Cumva, simplu și firesc  noi eram noi, reînnoiți și întăriți de tot ce fusese și trecuse și învățasem și porneam la drum. Am știut amândoi ca va fi meritat fiecare pietricică din drum.Și încă mai merită.
Rochia mi-am cumpărat-o cu trei săptămâni înainte de nuntă, cerceii, pantofii și ștrampii, cu o zi înainte. Țin minte că ploua torențial și eram în tramvai, cu rochia de mireasă în brațe, doar eu și muncitorii de la schimbul doi.

O lună și jumătate mai târziu, pe 9 octombrie, ne-am căsătorit într-o bisericuță veche de patru sute de ani, noi doi, nașii noștri și încă șaisprezece invitați, familia. Cu râsete și hăhăieli, poezii de dragoste și puțin prea mult vin sfințit, în seara aia ploioasă și liniștită de octombrie ne-am căsătorit pentru noi.
Imediat după biserică am intrat într-o cafenea, să ne încălzim și-apoi am țopăit spre restaurant, căsătoriții de noi.

Am rezervat o masă oarecare, am băut bere la metru și am mâncat un tort întreg servit în mod festiv și încă cinci felii (nici în ziua de azi nu știu dacă alea erau, bietele, festive și ele), mi-am împărțit florile cu nepoatele și mi-am luat buchetul amintire, acasă.

Nu mi-am luat ziua bună, nu mi-am rupt turtă-n păr și nici valsul miresei nu l-am avut. Iar asta, oricât de trist ar părea pentru unii, a fost minunat.

La două dimineața eram deja acasă, la căldură, unde, în liniște, am băut prima noastră bere ca hazband și uaif. Purta un trening albastru iar eu o pijama galbenă cu rățuște și floarea miresei în păr, și-apoi am dormit. And that was just perfect.

Oglinda bună, oglinda rea

Am fost plinuță spre grăsuță mai toată viața mea, iar atunci când am reușit, totuși, să slăbesc,am continuat să-mi fiu cel mai aspru critic, refuzând să mă văd și nereușind, de cele mai multe ori, să mă iubesc.
Am trecut prin toate etapele autoflagelării psihice și emoționale, m-am abandonat, mi-am tăiat unghiile din carne, mi-am ascuns sprâncenele nepensate dincolo de ochelarii de vedere, mi-am spus ca asta-s eu, dezlânată, ca farmecul meu e altul. Firea mea cea prietenoasă m-a ajutat întotdeauna să mă înconjor de oameni frumoși , pe care-i admiram în secret, oameni care mă iubeau așa cum eram, în ciuda mea.

Undeva în ultimul an, după ce am atins josul cel mai jos al pedepsei de sine, m-am privit în oglindă și m-am văzut. Cu burtă, celulită, cearcăne, bucălată și ușor asimetrică, cu picioare tăiate , scobite și cu un picior mai scurt. M-am văzut și mi-a fost milă de mine și am decis să mă iubesc. Așa cum îi iubesc pe toți cei din jurul meu, liber, cu sufletul, cu ochii, cu zâmbetul. Și am înflorit.

Am înțeles că nu poți deveni altceva peste noapte, că poți lucra spre binele tău, dacă vrei, dacă poți, dacă-i momentul,dar că trebuie să te iubești , mult mult, cu milă, cu drag, cu atenție. Și-am început să înfloresc.

Ieri mă dădură fetele astea la gazetă și am fost copleșită. Încă nu știu dacă prietenii mei sunt prea buni cu mine sau eu prea rea, sau poate un pic din amândouă, dar îmi datorez mie să nu uit că-s femeie, că un zâmbet sincer atrage minuni și că toți ai mei nu mă vor altfel decât fericită. Și vreau să fiu , pentru copiii mei care vor veni, un exemplu. Să știe că te poți iubi și că trebuie să te iubești mereu,oricum.

Voi începe, deci, un proiect fotografic, terapeutic pentru mine, încurajator pentru toate pufoasele lumii care au uitat cât de frumoase sunt, să ne fie amintire și motiv de mândrie peste ani, când n-om mai sfida gravitația  (știți voi ce vreau să spun).

Oglinda bună, oglinda rea este confruntarea mea cu mine, angajamentul meu față de mine însămi, prin care mă oblig și-mi promit să nu mai uit nicicând să mă iubesc și să mă îngrijesc.

De veți vrea să vă alaturați, dați-mi de veste, indiferent că veți publica aceste fotografii pe paginile personale sau veți dori să le publicăm aici. Aruncându-ne în lume, permițându-ne să fim răsfățate și alintate de alții, vom învăța, poate, să ridicăm fruntea mai sus și să scoatem fundulețul la înaintare. Jlo situation in the but area style:D


Așadar, I give you  Oglinda bună, oglinds rea - o fotografie cu mine , o dată pe săptămână, în fiecare săptămână.

Vă invit, pănă săptămâna viitoare, să aflați despre A Beautiful Body Project.

Te iubesc cât zahărul de pe gogoașă

Vă spuneam că la Bucov locuiam în apropierea unei unități militare (am mai povestit eu aici și aici) , 
ceea ce a dus la nenumărate momente poetice și motive de hăhăiala plecând de interacțiunile babei cu bieții soldați care mai veneau pe la ea să cumpere vin sau să se târguie de-un ou sau ce mai avea ea organic prin bătătură.
Ajunseseră să o iubească maxim, mai ales că mămaie era un hibrid delicios între dameză cu origini boierești și tărancă de la vaci, împletind pulerezuri și aroganțe și umoruri fine ca o domniță de pension scăpată nițel pe arătură. Dar divaghez.

Treceau des căruțe cu soldați, duși cu ziua la cules de porumb și alte asemenea - pe post de instrucție militară- și ne-am trezit, într-o după-masă cu ăștia strigând , din goana calului, dacă nu vrea baba un cățel bun, de curte. Baba strigă că vrea și dă-i și aleargă, Monico, după căruță, să prinzi ghemotocul flocos din zbor. A aterizat în iarbă și-n sufletul meu cu fundul lui gras și nițel șui,  spre ceea ce avea să fie marea disperare a babetei, care numai câine de pază n-a mai avut.

A urmat o vară cu înfășat în fețele ei de pernă cu didiței, alergat prin curte și printre răzoarele cu răsaduri de roșii ale babei și cu împărțitul laptelui cotă-parte, frățește.

Pentru că îl crecusem asemeni unei pisici, dumnealui cățelul avea des episoade furăcioase, care se lăsau cu urmăriri periculoase, ăsta cu copanu-n meclă și baba cu nuiaua mitică în mână, înjurându-l de tot neamul lui câinesc, cu blana lui lucioasă cu tot. Tot așa a șutit, într-o vară, o gogoașă de pe platoul ei cu vârf, și și-a luat-o. Jumătate de linguriță de nuia la curuleț, recomandarea medicului, într-o fracțiune de secundă rurală (unde timpul a stat în loc ) flocotaia schelălăia dramatic din colțul celălalt al ogradei,  iar eu cu muci, necăjită nevoie mare și certând-o pe mamaie că a bătut bietul cățel "ce, bre, a vrut și el nițică gogoașă, ce, matale nu voiai gogoașă când erai mică?".

Baba, miloasă și sensibilă la efuziunile mucoase ale nepoților, mi-a pus două gogoși pe-o farfurie și m-a trimis la coteț "na, fă, fi-ți-ar potaia a dracu´ , auzi la ea, poftește la gogoși, na și pleacă".

Cam pe aici ar trebui să suspinați înduioșați, imaginându-vă cum am împăcat cățelul cu gogoși, dar nu.

M-am dus la potaie, asta -n extaz , cu jana pe gogoașă, eu  cu un ochi ba la gogoașă, ba la suferind, când la gogoașă, când la potaie, m-am gândit eu că partea cu frăția poate fi vag discutabilă, așa că am împărțit : eu gogoașă, el zahărul de pe ea.
 Imaginați-vă o doapă grăsană scuturând zahărul în gușa câinelui, mai muscând din ea (eu), mai scuturând zahăr către potaie, cerându-și iertare că "n-a vrut, mă, să te bată, ete, ți-a trimis gogoși, dar tu n-ai voie, că ți se umflă coca-n burtă și mori, dar și zahăru-i bun, vezi? hai, ne ierți?".

Nu știu dacă ne-a iertat, Dumnezeu știe ce-o fi fost în mintea bietului cățel, care avea să vadă multe în scurta lui viață de bucovean. Dar despre cum a evoluat prietenia noastră și cum ajunsesem să latru la potaie, să mă lase să mă pup la poartă, la trei dimineața, în alt episod.

Ăteciment perenting pe Bucovel, by Leana lu' Beciu'

Stăteam de vorbă cu nebuna de sor-mea, care oficial e o doamnă, neoficial, e jumătatea Neoană din duo-ul de succes "Neoana și Stroboscoapa" (succesul urmează, hafcors) și ne amintirăm de copilăriile noastre diafan -feminine, de prin diverse bătături, care cum și-a nimerit nucu' jenealojic, iacă.

Mno. Se făcea că dăduse soarele pe Bucovel , carele soare el , săracu, dă cam zilnic, dar când afară e februar și mă-ta mare te încotoșmănează ca pentru jerul siberian, parcă te trec vagi călduri , iaca. Și se făcea, deci, că dăduse soarele mai a primăvară și  ce s-a gândit căpiata? Ia c-a venit vara, mergem pe Bucovel, la baie!   

Am anturat-o și pe Floricica, vecina mea, fata a mică a lu' nea Gheorghiță, și duse am fost. Ghinionul nostru a fost că ne-a văzut nea Turcu', un vecin care-o tot cerea de nevastă pe mamaie de când rămăsese ea văduvă, săraca, și s-a dus să ne pârască la babetă.

A urmat fugăreala secolului, pentru bucoveni, de la gârlă, din dreptul unității militare, apoi prin spatele curților, tot în sus pe gârlă, pe la nea Arghir (ăla cu gard verde și vaci de lapte), apoi pe islaz și de-acolo înapoi, roată, prin față pe la Turcu' și în curte la noi. Baba după noi, cu nuiaua în mână, a reușit să-mi ardă vreo două la cur, ca-n filme, fix când făceam saltul gazelei, la adăpost, în curte.

M-a pedepsit și m-a închis în casă, cu oala de noapte la picioarele patului și nuiaua pe masă, giast in cheis. A fost prima și ultima oară când m-a troznit, biata de ea, dar după aia mi-a făcut carne de la borcan , pe țepușă, și mămăligă friptă, cu magiun și miez de nucă, deci ne-am împăcat.


Va urma.

Gânduri de marți, iunie,vara - umbre 21

Este atât de cald încât simt că aș putea dormi în sufletul gol, de-aș putea să mă dezbrac de mine.

Cu cât mă apropii mai tare de 30 de ani (doar un pas în drum spre 40 și tot așa), realizez că tot ce trebuia să învăț este că nu poți învăța totul. Că aș putea suferi, întrebându-mă de ce prietenia nu poate fi liberă, de ce oamenii nu pot fi liberi să fie și să simtă așa cum le dictează instalația, fără ca ceilalți să găsească în asta motiv de luptă și polemici. Aș putea să mă enervez, gândindu-mă la toate durerile, jignirile, judecățile pe care mi le-am primit , înghițind în sec, însă niciodată jignind înapoi, rănind la rându-mi, doar ca să arunc bila de fiere din ograda mea. Aș putea face asta, însă prefer să tac, să zâmbesc, să respir adânc și să mă bucur că există în lumea asta o persoană cu care pur și simplu sunt. Iar ea pur și simplu este. Complet diferite, niciodată în opoziție una față de cealaltă, mereu cu respect și răbdare una față de cealaltă, necăutând greșeli sau răutați ascunse, pur și simplu fiind. Și aleg să mă simt infinit binecuvântată pentru cea mai bună prietenă a mea.

Îl întrebam pe Mihai acum vreo doi ani, admirând o doamnă dintr-un supermarket, dacă o să fiu și eu, vreodată, doamnă. Așa. El zâmbește, așa cum o face mereu, nici nu știu ce-i place omului ăstuia, cred că-i plac culorile, căci m-a vazut și neagră și gri, și țigancă și cu blugii rupți și uite așa m-a iubit mereu, nedoamna de mine. Iar azi, de câteva zile de azi încoace, de fapt, am găsit rochiile, m-am împrietenit cu ele, cu tocurile, cu fardurile și mă joc și cresc, cine știe ce culori voi purta peste doi ani. Iar el, el are grijă să-mi aranjeze șuvițele, în fața blocului, în drum spre lucru, și mă face să hihăi, c-așa-i de bine să ți se poarte de grijă, doamnă de oraș ce te-ai crescut, Monico, de te-ar vedea mă-ta mare, numa', cât s-ar mai bucura.

Ultimele două luni au fost infernul pe pământ, metamorfoza fluturelui amețit în molia egoistă. Am ajuns, profesional vorbind, în cel mai negru punct al existenței mele, am văzut și simțit pe pielea mea și prin ochii altora cât de tare doare ignoranța, lipsa de respect, abuzul.Și-as spune multe, tot tot tot, dar tac, căci povestea mea e a prea multora, iar de-om striga, o vom face toți, însă ieri, acum vreo douăzeci de ieri, mi-am văzut limitele , iar dincolo de ele nu erau patru elefanți pe o țestoasă mitică, doar hău.

Dar a venit vara și pot să stau cu degetele la aer, iar Mihai fotografiază motanul comunitar și cele patru pisici albe ale vecinilor, visând la turma noastră de pisici, care va fi.

Deci e bine, cumva, dacă vine ploaia.

To all the pregnant ladies and tired mommies that I don't know

Știu că poate fi înspăimântător. Că ,deseori, nu știți dacă va fi bine, că vi se umflă picioarele, vă doare spatele, burta e și ea dureroasă. N-ați mai dormit de luni bune, ați vărsat, probabil, toată sarcina, sau ați stat la pat, îndopate cu medicamente. Că vreți doar să se termine, să iasă, să fie acolo, că nu mai puteți. Și e normal să simțiți așa.
Că , poate, azi e o zi proastă. Copilul nu mănâncă sau varsă tot, plânge non-stop și nu știți ce să-i faceți. Că au trecut, probabil, luni de când n-ați mai dormit mai mult de trei ore legate, că trec zile fără să vă spălați pe cap, că e casa un haos și e , pur și simplu, prea mult.Știu.Și e ok să simțiți că nu mai puteți, că vreți să evadați, că vă țiuie urechile de prea multă liniște, atunci când copilul adoarme pentru 10 minute.
Știu. Și vă invidiez.
Și mai știu că grețurile, durerile de burtă, de oase, migrenele,insomnia, foamea, toate-s grele și aveți zile când vreți să o luați la fugă.
Și e ok să fugiți puțin, o jumătate de ora, o oră, o zi, un week-end, le meritați, aveți nevoie.

Dar vă rog, dacă azi e una din zilele acelea grele, în care îi mulțumiți cerului că a mai trecut o zi și n-ați stricat copilul, în clipa aia cea mai grea, când vă vine să îmbrațișați  peretele și să vă prelingeți pe lângă el... în clipa aceea, o singură dată, vă rog să vă amintiți cât sunteți de binecuvântate. Pentru că vă dor oasele, capul, burta, sânii, vă e greață și somn și lehamite pentru că în voi sau în brațele voastre e un copil.

Și nu uitați că merită. Și că sunt multe, multe multe, mii, care visează. Cu migrene, dureri de oase, grețuri, insomnii și zile în care ar vrea să se prelingă pe lângă pereți. Cu pastile, creme, supozitoare, ovule , injecții. Fără să știe dacă le va fi vreodată greață pentru că așteaptă un copil. Fără să știe dacă le va durea spatele pentru că puiu-i mare și apasă. Fără să știe cum e să plângi de somn și de neștiintă, cu un copil în brațe.

Nu uitați că sunt oameni pentru care greul vostru e un vis. Just saying. Be grateful.

Despre cum nu moare speranța, dar nici mult nu mai are. Un fel de atac cerebral al sufletului. - umbre 20

Mbăi.
Speranța asta e ca o armată , un regiment, naiba știe cum îi zice, n-am avut onoarea să -mi servesc patria. E unul mai tembel, dar soldat de cursă lungă, Curajosul, mai e unul care e un fel de toboșarul trupei, Nebunul, stă și-i scoală pe-ăștialalți din tranșee fix când plouă mai gri. Mai e și Optimistul, ăla crescut în familie de aristocrați, cu argumente și filosofii romantice, și, bineînțeles, bețivul, curvarul și urâciosul trupei, Pesimistul, ăla care știe el mereu cum e mai bine. Și mai e Credulul, împăciuitorul, i-ar fi frică și i-ar da crezare Pesimistului, nu vrea să moară, dar sare să-i salveze pe Nebun, pe Optimist și pe Curajos când joacă tontoroiul printre mine. Tot el e ăla care acceptă rachiul de armistițiu, zâmbește amar, la sfârșit de război, Curajosul e șchiop, Nebunul e trist și Optimistul e mort, Pesimistul e orb,  numai el rămâne acolo, să-i târască pe toți acasă, să aducă armata înapoi. Speranța nu moare, dar mai pierde un ochi, un picior, un soldat, își înlocuiește muniția și-și schimbă armura. Învață să lupte, dar cu strategie.
Un fel de speranță, dar cu rezerve.

Gaudi , can I please be a cat under your table? -review Gaudi Bistro

Acum două seri am fost invitați  (eu și Hazbandu') la deschiderea oficială a Bistro Gaudi. Nu aveam așteptări clare, cu atât mai mult cu cât nu mai aterizasem până acum la vreun astfel de eveniment cu ștaif, așa că eram hotărâtă să mă ascund delicat într-un colț și să las bloggerii culinari și vedeții, muică, să se desfășoare artistic pe acolo. Veneam și după aproape două luni de lobotomie profesională, așa că aveam, în cel mai rău caz, să mă apțigui lejer și să voyeuresc și eu lumea mondenă, live.

Dincolo de intrare, însă, lucrurile au luat-o rapid pe panta distracției și ce urmează e departe de a fi o simplă cronică de restaurant, ci povestea celei mai reușite seri în oraș din ultimul...hmmm...an?

Disclaimer:  Pentru poze cu macro-closap pe frunza de pătrunjel vă invit să vizionați blogurile culinare sau să mergeți direct la bistro, noi am fost ocupați cu distracția și gemutul în tadem după fiecare îmbucătură.

Știți cum e când aterizezi la o petrecere la care nu cunoști pe nimeni, iar gazda vine , te îmbrățișează și reușește, cu câteva vorbe, să te facă să simți că aparții locului? Mugur și Lavinia știu să facă asta, într-un mod ce depășește cu mult simplele standarde de comunicare sau eticheta unui eveniment de gen. Sunt oameni ce se prezintă simplu și prietenește, cu mari emoții dar cu și mai multă dorință de a crea ceva mai mult decât un spațiu pentru experiențe culinare.

Cu mare drag, vă prezint un trio despre care cred cu siguranță că veți mai auzi vorbindu-se și pe care vă provoc să-i cunoașteți:

Lavinia, Mugur și Arpi

Și șampania cu care au întâmpinat și încântat invitații, all fizzy and bubbly and nice:
 

Credit Gaudi Bistro

Cât timp Hazbandu' s-a întreținut cu prietena Aphextwinz pe teme de "ce-s bulbucii din șampanie", like an attention whore that I find myself to be, mi-am luat zborul prin restaurant și am decis să iau la întrebări barmanii, somelierul și cheful.

Bogdan Dumitrescu este , fără îndoială, un somelier cu experiență și cu lipici la public. Ne-a încântat cu o selecție de vinuri ale casei Jidvei, Ana și Maria fiind vinurile bistro-ului, rose-uri aromate, vinuri albe seci și pregnante, o adevarată petrecere oenologică de înaltă clasă. Nu putea lipsi, bineînțeles, momentul poetic cu retezatul sticlei otoman-style, din păcate neconformă cu normele europene, ceea ce ne-a lăsat cu marele regret că nu vom ști niciodată ce minunăție se ascundea în acea sticlă. Deh, partea leului :

Atmosfera întreținută cu atât de mare atenție de către Mugur și Lavinia nu ar fi fost aceeași fără Arpi, un chef care pe mine m-a impresionat cu priceperea sa. Selecția de amuse bouche a fost de-a dreptul încântătoare, lingurițe minuscule și perfect asezonate de aluat fraged, umplute cu combinații care mai de care mai colorate și mai gustoase, dovlecei umpluți cu brânză și chili, carpaccio de caracatiță, caise umplute cu mix de brânzeturi, bărcuțe din aluat fraged, umplute cu cremă de ciuperci și completate de creveți înveliți în prosciutto, aaaah, the yumm!  Este posibil să fi gustat one too many, dar nu recunosc nimic :D

Răsfățuri

Tu, dovleceluț cu morcovel, will you be my lover?

Dacă vă gândiți ,însă, că deliciile s-au oprit aici, I beg to defer. Arpi și-a pus în minte, cred eu, să ne facă să plecăm de acolo cu convingerea că tot ceea ce îi trece prin mâini este creat, nu gătit, și vă asigur că i-a reușit.
Pieptul de rață - perfect, cu pielea crocantă și carnea care ți se topește în gură, iar  dulceața de portocale cu morcov au fost preambulul perfect pentru ceea ce avea să fie cea mai buna friptură de vită din viața mea. 

Credit Gaudi Bistro

Rățuscă pufoaso-crocantă, the love!

Mușchiul de vită de care vă spuneam mai sus , servit cu un sos bearneaise cooked to perfection, cu ghee și tarhon proaspăt, l-au făcut pe Hazband să renunțe la antipatia lui față de tarhon și să îl tragă pe Arpi de limbă, poate poate :P  Arpi spune ca sosul era servit în rețeta originală de chateaubriand, nu pot decât să-l cred, dar zău dacă mai contează, când îl căsătorești pe musiu bearneaise cu domșoara vită , pentru un dish care se savurează până la lacrimi. De bucurie și plăcere, ăfcors.

Voi fi sinceră și profund subiectivă, pentru mine, pentru noi, Bistro Gaudi are toate calitățile unui endroit  cu clasă, un bistro în care mâncarea nu este doar gătită corect, ci devine o experiență culturală , pe alocuri erotică :P (dacă e să judecăm după gemetele ce au urmat servirii Panacottei cu cafea :D).

Și nu exagerez cu nimic când spun că a fost o experiență erotică, dacă ne gândim că ciocolata-i afrodisiac, iar Mugur și Lavinia au reușit, incă o dată, să aducă excelența în Bistro, prin colaborarea cu ciocolatierii de renume Debauve et Gallais, care ne-au trimis pe-un nor pufos și ciocolătos cu o selecție de trufe absolut demențiale. Iar asta o confirmă Hazbandul, care n-ar pune gura pe dulciuri nici plătit, însă alaltăseară făcea coada cerc, tot reumplându-și farfuria cu bomboane :)))

Credit Gaudi Bistro

Iar panacotta? Ah, panacotta, tu , mandră tremurândă, parfumată, cea degrabă alunecătoare pe gâtlejuri pofticioase. Arpi, ave ție, rar mi-a fost dat să gust ceva atât de fin , subtil aromat cu cafea -ah, și bobul acela de cafea, perfect prăjit, crocant, aproape fondant, aromat, deloc amărui - dulce, însă nu prea dulce, completarea perfectă pentru o cină atât de bogată și elegantă.

Credit Gaudi Bistro

Cafeaua, și ea de cea mai bună calitate, cu o selecție interesantă de arome exotice pe care Gaudi Bistro se angajează să o completeze constant, în funcție de sezon și preferințele clienților, a fost prezentată atât de adorabil și profesionist de către Paul Ungureanu - specialist în cafea - , cu care am avut o discuție genială despre cultura și cultul cafelei, de nu-mi venea să mă mai dau dusă.

The coffee bean wisperer

Pentru aficionados, nu e de ignorat faptul că aici veți găsi boabe columbiene, braziliene și încă multe alte nebunii care mă fac să mă întreb dacă nu am putea declara cafeaua aliment. Minunat!

Ursuleț capucin:D

Serviciul este impecabil, oamenii sunt răbdători și extrem de dornici și dispuși să-ți facă pe plac. Ba mai mult,  șarmantul Liviu și-a etalat talentul și a născocit cocktailuri personalizate, potrivite pentru palatul fiecărui invitat, ăsta fiind și unul din motivele pentru care eu, două ore mai târziu, pluteam pe acolo slightly woozy :D

Cocktailurilor lui le datorez și faptul că Paula, unul din artiștii prezenți la eveniment, s-a chinuit să mă schițeze cumva normal, asta după ce s-a minunat de moaca mea rânjito - pilită. I-am cam dat ceva bătăi de cap, evident:

Surprinzător este faptul că, încercând să mă redea pe cât de firesc posibil, Paula a reușit să surprindă o latură a mea pe care prea puțini o cunosc și m-a atins. Chapeau, ma belle!

 Da, oamenii ăștia frumoși și nebuni (if you ask me), au decis să meargă împotriva curentului și s-au gândit că , dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, un desen face totul. Ascunși, timizi, emoționați și talentați, patru tineri artiști ne-au urmărit de-a lungul serii și, ocazional, ne ofereau, discret, imaginea unei seri între prieteni.
 

Desenul de mai jos este , de-acum, unul dintre cele mai dragi amintiri ale mele și va trona și pe peretele bucătăriei mele, poate se ia aroma de bistro și-un pic de magie , zic:P

Căci despre magie a fost vorba marți seară, de mi-i permis să spun și aș putea povesti zile întregi despre seara aceea sau aș putea, la fel de bine, să mă limitez la a scrie , pe o singură pagină - căci cuvintele-s de prisos și prea puține pentru a exprima ceva care a fost pur și simplu - :

PERFECT!

Atmosfera perfectă, servirea impecabilă, mâncarea absolut divină, o echipă veselă și prietenoasă și un spațiu amenajat asemeni unei grădini de vară, totul fac din Gaudi Bistro un loc care, dacă-și va menține standardele, va ajunge un punct de referință pe harta socială și gastronomică a Bucureștiului.

Vă invit să-i cunoașteți, dar vă avertizez : s-ar putea să-i iubiți! 

Vă mulțumim, dragilor pentru o seară perfectă, chapeau bas!