La politesse, toujours

Amintirea mea despre Notre Dame...

Mihai o luase inainte, la trap, as always. Eu ma obisnuisem, cu mult inainte, sa-l las pe el sa exploreze, in ritmul lui, iar eu sa-mi iau timp sa inspir ce consideram ca merita sa ramana. Deh, e o chestiune de ritm conjugal.

Am observat o mamica ce impingea un carucior, insotita de o fetita de 1an -1an jumatate. Era la varsta aia la care toddlerii prind curaj si se arunca cu capul in fata, literally, aproape fugind, de te astepti mereu sa pice fix in bot.

M-am oferit sa o ajut sa urce caruciorul in catedrala (m-am gandit ca asa se poate tine si dupa mini- Lolita), dar m-a refuzat politicos, asa ca am luat-o inainte.

Cand, surpriza! Micuta domnisoara ma prinde din urma , ma ia de mana si imi face semn ca vrea sa mergem. Sa mergem, deci. Si uite asa, copacel copacel, pas cu pas, sontac sontac, am urcat noi treapta cu treapta, pana am ajuns la intrarea in catedrala, unde ne-am oprit sa o asteptam si pe mamica.

Dintr-un colt, ghemuit si aproape neobservat de vizitatori, un cersetor de vita nobila ne-a salutat:

- Bonjour, madame! Bonjour,mademoiselle!


Acum spuneti voi, v-ar mai fi pasat de dureri de picioare si obiective turistice, dupa un moment ca asta? Mie nu, si am plutit toata ziua prin Paris, ca o madame demna de un Bonjour autentic. :)